Povestea lacrimei de dor ...

     Într-o zi înnorată soarele stătea ascuns după draperiile fumurii închipuite de norii poleiți cu plumburiu. Nu știu ce făcea acolo. Poate că vroia intimitate. Jos, pe pământ pomii își scuturau frunzele, dar parcă nu din cauza vântului, ci din plăcere că norii vin să-i răcorească. Florile ce pe la miezul zilei și-au închis standul cu petale :) acum spre seară parcă doreau să-l deschidă din nou, pe semne că trecuse și ultima raită a căldurii dogoritoare caracteristică verii. Pe cerul imens, albastrul încă se comporta ca o pătură ce acoperă stelele sau de ce nu, ca un ocean imens peste care plutesc bărcuțe de hârtie albă.

     Eh, dar nu era el de-un azur omogen. Din loc în loc, pe lână bărcuțele albe erau și ambarcațiuni cafenii - cenușii. O bărcuță din aceasta era un nor plin de dor :). Fiecare lacrimă din acest nor ardea de nerăbdare să ajungă să-și împlinească dorul :). Una vroia să atingă oceanul și să-l îmbogățească, iar altele erau foarte nerăbdătoare să adape setea unei păduri întregi ... iar altele vroiau să-și dea mâna cu lumina și să facă curcubeul :). Ascultându-le dorințele, Dumnezeu le-a dat libertate picăturilor să se învârte frenetic îmbrățișând o mișcare browniană. După câteva clipe de agitație maximă, norul plin de dor s-a rupt, iar lacrimile s-au împrăștiat fiecare unde vroiau să ajungă. Astfel și-au primit și numele: dor de verde, dor de curcubeu, dor de ocean ... dor dor si iar dor :). 

     Trebuie să ști că, exact ca și țestoasele acelea mici nu toate lacrimile ajung unde și-au dorit să ajungă. Unele sunt răpuse de vânt. Din miile și miliardele de lacrimi una s-a nimerit bătută de vânt. Era o lacrimă  fără nume. Se rostogolea cu viteză mare spre pământ. Vântul o bătea din toate părțile sperând că va reuși să o absoarbă. Dorința de a-și împlini visul o făcea pe această lacrimă să fie mai încăpățânată decât celelalte. Perseverența ei striga spre înaltul cerului. 

      Dumnezeu văzu cât de tare își dorește și cum luptă să nu se usuce și-ș dorește să aline și ea dorul cuiva :). I-a arătat în oglinda unei ape chipul unei fete :) ... și nu doar că i-a arătat unde să meargă, ci a trimis vântul atât de ostil lacrimilor, l-a trimis pe acesta să o ridice pentru ca să poată ajunge în inima fetei :). O dată ridicată mai aproape de albastrul neatins de om, lacrima începu să lăcrimeze :), să desprindă din ea cristale în lumina soarelui și să alerge cu drag si dor spre fata ce o aștepta. „Mi-e dor de tine!” gândea ea. 

.... de aici în colo lacrima a căpătat nume. Se numește nu dor de curcubeu, ci dor de tine :) ...