Rugaciunea ...

Închiși în tăcerea din sufletul lui,

Stropii mari, pe-obrajii copilului

Curg săpând șanțuri triste și ele,

Spălând orice scânteiere de stele.

Și-i doar un copil ce nu poate prea mult,

Tristețea adâncă-l-nghite demult.

Și n-are ce face puiuțul de om,

Blestemul adamic e-n orice atom.

Scăpat în necaz, lovit de tristețe

În trecut i se pierd vesele fețe ...
Acum stă și plânge cu lacrimi fierbinți:
„Ah! Tu iubire, de ce nu m-alinți?”

Printre lacrimi acre și amare
Și suspinuri înfiorătoare,
În suflet s-aprinde mare nădejde,
Că sfântul rugat acum îl păzește.

Nimic nu se poate ca sa mai facă,

Nici un gest nu se-oferă să-l treacă,
Nimic nu-i rămâne ca armă a lui,
Decât rugăciune caldă sfântului.

Rugăciunea chipului micuț de lut
Se întinde spre eternul Absolut...
O văpaie prinde licărire,
Sfântul o privește cu iubire.

Și ce-a fost odată neputință,
Dumnezeu preface-n birunință.
Acolo unde este rugăciune
Și iubirea e-un aprins tăciune.

Închinată Sfântului Fanurie prăznuit astăzi, 27 august.