miercuri, 29 septembrie 2010

Plutind printre stele !

     Grăbește-te! Adu-ți aminte că de sufletul tău atârnă o bucățică de voință ;;) ! Știu că ești ocupat! Dacă mă gândesc mai bine aș spune că ești chiar mai „silitor” decât o furnică. Toată ziua fugi din stânga în dreapta încât cred că dacă s-ar pune pașii tăi cap la cap, poate că ai fi făcut până acum înconjorul pământului. 
     Oprește-te!
     Aruncă-ți privirea spre lună, apoi așteaptă. Așteaptă ca soarele să-și facă treaba și să-și adune razele de lumină de pe fața pământului lăsând astfel loc întunericului să inunde cerul. Odată ce întunericul s-a cuibărit unde odinioară era albastrul senin, găsește în tine un gând pe care prefă-l într-o bărcuță. Da, da, un gând. Ce poate omul să trimită în departare mai repede decât gândul?! 
     Acolo sus vâslește printre stele. Ce bucurie pentru suflet! Bătută de vântul stelar, bărcuța - gând, leagănă sufletul pe valurile necuprinsului univers pentru om, dar limitatului cosmos pentru Dumnezeu cel veșnic. Nu te lăsa dus de val, plutind prin galaxii străine în derivă. Caută mai bine cea mai apropiată cometa și roag-o frumos să-ți fie vâslă și cârmă. Iar de vei vrea să plutești spre mijlocul Căii Lactee proptește-ți vâsla - cometă pe marginea lunii și împinge cu putere ... Și ce folos îți va aduce această călătorie? Îți va gâdila sufletul și-l va stropii cu apa nădejdii și poate că sufletul tău va exclama în liniștea-i din tine: „Uau! Ce lume frumoasă a făcut Dumnezeu!”
     Grăbește-te! ... Acuși e iarna la ușă! Aceasta va aduce gerul, iar stelele vor îngheța pe cer, fără ca barca - suflet să mai plutească printre ele. Dar poate va aluneca:) ...



luni, 27 septembrie 2010

De ce plânge toamna?


Armonia - Murgulet, calutul meu
     Într-o clipă de tăcere pe care o împărtășeai cu sufletul tău te-ai gândit vreodată dacă animalele pot plânge? Oare ce culoare au lacrimile lor? Sunt oare transparente? Sunt prea mic și prea neștiutor ca să pot să răspund la această întrebare!
     Știu însă că anotimpurile plâng! Iarna varsă picături de ger, iar coșurile fumegânde ale caselor conservă aceste picături înghețate undeva în amintirea oamenilor. Abia când vine primăvara iarna încetează să mai plângă. Primăvara plânge și ea, cuprinsă de durerile nașterii. Curpinsă de travaliu scapă picături de sudoare care udă primele flori ale anului. Apoi vara așterne peste pământ un covor de lacrimi fierbinți, lacrimi uscate scăpate din soarele care nu are umbră.
     Iar toamna ... toamna, anotimpul ploios, plânge cu frunze. Toamna scutură pomii încât aceștia scapă sub puterea vântului, a trecerii timpului și a gravitației frunze colorate în nenumărate nuanțe. Copacii - niște glande lacrimale - picură acoperind pământul cu o mare de lacrimi. Oare de ce plânge toamna? Să fie de durere sau de fericire? Poate că plânge după omul ce tânjește după libertate, adevărata libertate, aceea în care sufletu-i prinde aripi săvârșind voia lui Dumnezeu. E ciudat cum trăind în democrație te simți poate la fel de îngrădit ca și altădată. Poate e așa pentru că libertatea sufletească presupune a nu avea nicio „datorie” față de nimeni, nici o remușcare, nici o fatpă josnică care să sufoce sufletul, ci ea cere jertfă de sine, iertare, împăcare, iubire. Sau poate că plânge de fericire! Poate că e fericită că a putut din nou să îndeplinească cu bine rolul care i-a fost încredințat: a pregăti pământul pentru o purificare, o spovedanie, un botez, o Sfântă Împărtășanie atât de necesară reînfloririi vieții în anul ce urmează.
     De ce plânge toamna cu lacrimi care și-au pierdut demult transparența?

vineri, 24 septembrie 2010

Frunze

 
The winner is
     A trecut vremea în care soarele se concentra spre a coace păpădiile! Pe vremea aceea orice fir de iarbă se ancora bine de prima rază de lumină pe care o întâlnea în cale și se lăsa tras de aceasta până ce era cu totul ieșit din pământ. Apa se încăpățâna să împingă și ea firul firav și verde. Toate aceste eforturi pentru ca soarele să-și facă datoria așa cum el știe mai bine. Pe atunci se coceau păpădiile!
     Acum e rândul frunzelor să se rumenească! Fericite că și-au îndeplinit menirea se lasă apoi bătute de vânt. Ce dulce adiere, ce binecuvântare, cât de plăcut acest sentiment și câtă satisfacție! Îmbătate de o fericire pe care și noi oamenii o înțelegem dacă privim mai cu atenție, se dedau cu totul vântului care le așterne cu gingășia-i caracteristică...
     De aici încolo, fie ce o fi ! Călcate, arse, rupte, suflate, măturate, nu mai contează decât pentru o secundă. Acea secundă în care foșnesc dându-se pe sine Pământului, un foșnet care parcă e un ultim sfat ce se dă în urmă experienței proprii: „ascultă cu atenție ce dorință mare are Dumnezeu. Fă ce poți să Îi îndeplinești dorința!”, căci și frunzele și-au îndeplinit menirea lor: s-au născut, au înfrumusețat lumea și i-au dat aer!

luni, 20 septembrie 2010

Pisicul


Vangelis-Prelude


E toamnă și totuși ninge
Cu frunze proaspăt rumenite ...
Căldura încet se stinge;
Doar visele rămân tot aurite.

Iată: E toamnă și plouă
Cu amintiri mărunte ...
Diminețiile stropesc cu rouă;
Doar stelele-s mereu cărunte.

Din atâtea amintiri străbune
Aleg din toamnă una...
E cel mai rumenit tăciune
Și cred că-l vede chiar și luna.

Ascult ... pierzându-mă în timp;
Trecut ce-acuma-i „odinioară”,
Un glas în început de anotimp,
Un mâț ce vrea sub aripioară.

Lângă un drum lung străjuit de duzi,
De-acuma deveniți și ei cărunți ...
Acolo unde oamenii sunt surzi,
Iar ochii le sunt răi și crunți.

Lacrimi triste-i curg din suflet
Picurând peste blăniț-ai neagră,
Ochi-i verzi pătați de plânset
Cată cu amar spre lumea oarbă .

Slab și înecat de foame
Crede că de-acum se stinge,
Singur printre-atâtea drame ...
Însă Cerul îl atinge.

O pisică albă-i mamă ...
N-are pui și nici nu face.
Ea trăiește propria-ai dramă
Căci de-o viață stearpă zace.

Toamna pare că-nflorește
Cu petale - frunze arse!
În cei doi un zâmbet crește,
Un fior încet se coase ...

Drumul paralel cu orizontul
S-ar mișca un pic din loc
Ca să țină-n loc prezentul,
Dragostea ce-a stins un foc.

Foc ce mistuia în suflet
Mii de raze de nădejde
Și la ultimul răsuflet
Nu e loc de deznădejde...

Negrul mâț împovorat cu plânset,
N-a-ncetat a se ruga.
Căci printre un mieunat și-un scâncet
Înălțase ruga sa !

vineri, 10 septembrie 2010

Vara

Îmi vine greu să vorbesc despre vară în general. Cred că e ca orice alt anotimp doar poate că un pic mai însorit. Am să spun însă așa:

Soarele-i ca un magnet
Chiar de nu-i deloc brunet (culoarea magnetului)
Smulge, trage și răsare,
Norii merg în deplasare...

Pe pământul rumenit
De tot glasu-i pomenit,
Ba că arde, ba că frige
Ba că dinții și-i înfige
Printre iarbă, printre flori
Și le spală de culori.

Toooată vara-i încălzită
Și natura-i amețită
De al zilei astru cald
Mai prețios ca un smarald ...

Dar și vară-i doamnă faină
N-are doar o mândră haină
Ci oferă tuturor
Pe al florilor popor.

    Iar vara asta am învățat un lucru important. Povestea pe scurt e așa. Trei băieți se jucau cu mingea pe un teren. Aveau între 20 și 25 de ani. În scenă apar doi copii, o fată și un băiat cam la jumătate din vârsta băieților. Copiii se uitau cum vlăjganii se joacă cu mingea. În cele din urmă sunt invitați și cei mici să se joace. Le place. La sfârșitul jocului băiețelul se atașează de cei mari. Cât de important este să îți dorești să bagi în seamă pe cineva mai mic? ;;) Cât de important e să îți sacrifici din timpul tău pentru cineva? Cât de important e să lași de la tine? Cât de important ... ? !!!!

miercuri, 8 septembrie 2010

Lacrimi de rouă

Te-ai gândit că picături de rouă
Sunt lacrimi ce din cerul blând plouă,
Dar nu din cerul ce-i albastru, sus,
Ci din cel în care e Maica lui Iisus!
Iar jos pe pământ le strâng în brațe
Flori albe ce nu-s croite-n ațe,
Ci privesc viu spre cerul albastru
Și se desfătează sub galbenul astru.
Și se întind florile cu iubire
Ca să prindă lacrimi în neștire
Și astfel devin împestrițite
Cu lupe mici din rouă croite.
Mușețelul și cu macu-adună
Lacrimile Maicii ce-i stăpână
Roua care pentru om se varsă
Doar de flori cu dragoste e ștearsă...

Închinată Maicii Domnului, astăzi sărbătorită ...

sâmbătă, 4 septembrie 2010

De ce? Cum? Cine?




De ce e cea mai lungă dintre căi
aceea care duce de la urechi la inimă?
E calea care trece peste dealuri, peste văi...
ș-abia târziu informația-n convingere se schimbă.
Un om vroia să scrie o carte despre Dumnezeu ...
un copil vroia să mute marea într-o groapă de nisip.
Cum să poți să îngrădești marea într-un pahar cu apă?
Cum să-L poți cuprinde pe Cel Necuprins în mintea mărginită?
Toată lumea e-mpletită din apă, foc, aer și pământ
despre care se spune c-au apărut prin întâmplare ...
Cine le-a amestecat și le-a-mpărțit pe-acestea oare?
E sigur că n-a fost al întâmplării gând ...
Ba da !!! sigur sunt din întâmplare.
Dar de-i așa atunci ...
Atunci cine-a rânduit conservarea și păstrarea focului, apei, aerului și pământului la un loc
Încât astăzi, încă de atunci, formează-un tot?
Dacă s-au unit prin tragere la sorți
Pe-acum trebuia să fim cu toții morți,
Căci sigur nu există întâmplare
care să vieze ne-ntrerupt atâtea zile ce-ncep cu soarele răsare...
Ș-atunci îmi pare că această lume sigur e creată
de Cineva mai mare...
Și ce-i mai mare decât cel ce e creat, de nu o Divinitate necreată?

vineri, 3 septembrie 2010

Toamna - spectacol total !




     Oare din cele mai vechi timpuri omul era atât de posomorât când se apropia toamna? Mă uit în jurul meu. Oamenii sunt triști, melancolici fără să aibă un motiv bine întemeiat. Tristețea și melancolia își au rolul lor în viață. Unii oameni abia când sunt triști se apucă să își privească sufletul. Dar cred că sentimentele acestea în exces, atunci când nu există chiar niciun motiv adevărat, sufocă cumva sufletul.




     Toată vara, „vara” s-a chinuit să ofere omului ce avea ea mai bun. Nu e ea vinovată nici măcar de zilele toride, căci văzând cât de tare tânjește omul după căldură și tot auzind de la „iarnă” că omul plânge că vrea temperaturi mai ridicate, a scăpat, fără să-și dea seama, ușa de la soba „soarelui” deschisă pentru mai mult timp. Oricum a fi, „vara” s-a preocupat să fie, cât o țin puterile, un incubator excelent pentru atâtea flori, gâze, animale și oameni. Ba chiar a incubat vise și le-a lăsat să eclozeze pe undeva prin iunie, iulie sau august și s-a oferit drept un reper pe dreapta lungă a timpului în care oamenii și-au întărit speranțele, nădejdea, credința.
     Aș vrea să încerc să arăt o altă față posibilă a toamnei. Oricum sunt din ce în ce mai multe voci care zic că nu mai avem decât două anotimpuri. Deși nu vreau să fiu de acord cu această idee, totuși o îmbrățișez acum, pentru puțin timp și am să spun că toamna e o prelungire a verii... Pentru aceasta am nevoie să dai drumul la melodia de mai jos, iar apoi, de vei vrea (aș, nu te obligă nimeni :P ) să îți strunești atenția ca să nu fugă prin alte parți și să citești așa:


     „Vai de mine!”, spune „vara”. „Privește cât e ceasul !!! Munca mea de-o vară nu va fi încununată cu succes dacă nu pregătesc spectacolul final!” ... Am vorbit cu „orizontul” ca să se așterne scenă. Cel mai cuprinzător podium din lume, linia orizontului își pune cât ai clipi draperii de-un portocaliu roșiatic. Semințe de flori explodează sub căldura jarului din soba „soarelui”. Frunzele se-nroșesc de maturitate și coboară purtate de vânt. Vântul suflă ca să răcorească pământul atât de tare încât strunește din loc „carul mare”. Carul mare încarcă în el o întreagă galaxie și se mută în altă emisferă. Luna devine din ce în ce mai curioasă de schimbările ce au loc pe pământ. Sunt sfârșituri de amurguri în care curiozitatea i se manifestă printr-o față mare, mare și roșie. Lacurile și râurile transpiră lăsând vaporii să îngrașe norii. Norii săturați de atâta apă nouă nu se mai ceartă cu fulgere și trăznete, ci se trag ca draperii uriașe peste „soare”. „De azi lumina va fi mai scumpă!”, gândesc ei. Un murmur adânc străbate pământul. Păsările își rezervă bilet spre țările calde. Gâzele își caută gazdă pentru iarnă. Fructele se îmbujorează zâmbind pline de saft. Merele se dau rotunde rostogolindu-se în ciubere de lemn. Strugurii se-aruncă nebunește spre fermentare. Brazii se pregătesc moral, conștienți fiind că ei vor trebui să se ofere ca o pată verde într-un ocean alb. Urșii își umplu bine buzunarele cu fructe și alte specialități de la cel mai mare supermagazin din lume. Iepurii aleargă pitulindu-și urechile ca să nu-i vadă lupii; și ei plimbându-se grăbiți printre raioanele acestui mare magazin...
     Grabă, grabă și iar grabă. Seriozitate, seriozitate, foarte multă seriozitate. Fiecare actor își joacă rolul extrem de bine. Spectacolul final se desfășoară în fața noastră, a tuturor oamenilor. Unii rămân cu gura căscată, iar alții nu-l văd deloc. Apoi ... liniște !!!



miercuri, 1 septembrie 2010

O alt fel de parabolica...



     Probabil că pentru fiecare în parte imaginea de mai sus are un alt mesaj de transmis. Mi-a zis o dată un bun fotograf, că atunci când am de gând să capturez o imagine, să mă gândesc la mesajul pe care vreau să îl transmit atunci când i-o arăt cuiva. O regulă elementară la care cred că nu m-am gândit niciodată. Adevărul e că atunci când am făcut această fotografie mă gândeam să fie una cât mai bine structurată. Acum însă mă gândesc la o poveste a ei. Am să îmi pun ochelarii imaginației și am să-ți spun ce înțeleg eu. 
     Primul meu gând e al unei antene parabolice. Eh! Nu una din aceea care să aștepte să primească vreun mesaj de la eu știu ce extraterestru. Nu! Mie îmi pare că-i o parabolică ce încearcă nouă oamenilor să ne transmită un mesaj. 
     Acum, în prag de toamnă, când vara își scrie ultimele pagini din romanul cu același nume, natura se pregătește să-și schimbe veșmântul. Se îmbracă în haine colorate. Mai întâi verdele ochilor se schimbă o dată cu frunza din pom, într-un brun de care să se îndrăgostească soarele. Pe semne că știe că după toamnă, va veni iarna, iar omul, în general tânjește după căldura ce domnește în vară. Nemulțumirile oamenilor, vociferările acestora, sunt cuțite ce se învârt în sufletul sărmanei naturi. Încearcă din răsputeri să mai păstreze vara pe aceste meleaguri, de dragul oamenilor. Dar cine-o ascultă? 
     Puțini mai știu să-i cunoască glasul. Există cărți în care vechii poeți au vorbit despre cum omul comunică cu codrul și câmpia. Cum susurul râului cristalin încearcă să spele din durerile sufletului, iar albastrul cerului vine încărcat cu saci plini de „speranță”. În cărțile acelor poeți și scriitori, care astăzi sunt considerați cam „expirați”, se vorbea atât de des despre cum natura vibrează la un ison cu sufletul omului.
     Această „floare-parabolică” e o metodă de-a naturii, de-a ne contacta. Hai să-i spunem că natura ne imită. Observă că suntem prea ocupați cu bytes-ii ce se trimit prin antene de acest fel. Încearcă și ea să intre în pas cu lumea... dar ... niciun răspuns !!! Tristă, trimite un fluture, meștere în manevratul polenului și a pistilului de floare. Problema însă nu e la ei, ci este la noi. În sfârșit de vară, sub un soare ce se depărtează de pământ, plutesc unde colorate ce ascund în ele un mesaj foarte important pentru noi toți. Puțini îl aud. Mulți dintre noi avem nu avem cum. Deși avem parabolicele noastre, le avem setate pe o frecvență extraterestră. Florile sunt prea mici și neînsemnate. N-avem timp de-așa ceva!