Probabil că pentru fiecare în parte imaginea de mai sus are un alt mesaj de transmis. Mi-a zis o dată un bun fotograf, că atunci când am de gând să capturez o imagine, să mă gândesc la mesajul pe care vreau să îl transmit atunci când i-o arăt cuiva. O regulă elementară la care cred că nu m-am gândit niciodată. Adevărul e că atunci când am făcut această fotografie mă gândeam să fie una cât mai bine structurată. Acum însă mă gândesc la o poveste a ei. Am să îmi pun ochelarii imaginației și am să-ți spun ce înțeleg eu.
Primul meu gând e al unei antene parabolice. Eh! Nu una din aceea care să aștepte să primească vreun mesaj de la eu știu ce extraterestru. Nu! Mie îmi pare că-i o parabolică ce încearcă nouă oamenilor să ne transmită un mesaj.
Acum, în prag de toamnă, când vara își scrie ultimele pagini din romanul cu același nume, natura se pregătește să-și schimbe veșmântul. Se îmbracă în haine colorate. Mai întâi verdele ochilor se schimbă o dată cu frunza din pom, într-un brun de care să se îndrăgostească soarele. Pe semne că știe că după toamnă, va veni iarna, iar omul, în general tânjește după căldura ce domnește în vară. Nemulțumirile oamenilor, vociferările acestora, sunt cuțite ce se învârt în sufletul sărmanei naturi. Încearcă din răsputeri să mai păstreze vara pe aceste meleaguri, de dragul oamenilor. Dar cine-o ascultă?
Puțini mai știu să-i cunoască glasul. Există cărți în care vechii poeți au vorbit despre cum omul comunică cu codrul și câmpia. Cum susurul râului cristalin încearcă să spele din durerile sufletului, iar albastrul cerului vine încărcat cu saci plini de „speranță”. În cărțile acelor poeți și scriitori, care astăzi sunt considerați cam „expirați”, se vorbea atât de des despre cum natura vibrează la un ison cu sufletul omului.
Această „floare-parabolică” e o metodă de-a naturii, de-a ne contacta. Hai să-i spunem că natura ne imită. Observă că suntem prea ocupați cu bytes-ii ce se trimit prin antene de acest fel. Încearcă și ea să intre în pas cu lumea... dar ... niciun răspuns !!! Tristă, trimite un fluture, meștere în manevratul polenului și a pistilului de floare. Problema însă nu e la ei, ci este la noi. În sfârșit de vară, sub un soare ce se depărtează de pământ, plutesc unde colorate ce ascund în ele un mesaj foarte important pentru noi toți. Puțini îl aud. Mulți dintre noi avem nu avem cum. Deși avem parabolicele noastre, le avem setate pe o frecvență extraterestră. Florile sunt prea mici și neînsemnate. N-avem timp de-așa ceva!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu