Toamna - spectacol total !

     Oare din cele mai vechi timpuri omul era atât de posomorât când se apropia toamna? Mă uit în jurul meu. Oamenii sunt triști, melancolici fără să aibă un motiv bine întemeiat. Tristețea și melancolia își au rolul lor în viață. Unii oameni abia când sunt triști se apucă să își privească sufletul. Dar cred că sentimentele acestea în exces, atunci când nu există chiar niciun motiv adevărat, sufocă cumva sufletul.

     Toată vara, „vara” s-a chinuit să ofere omului ce avea ea mai bun. Nu e ea vinovată nici măcar de zilele toride, căci văzând cât de tare tânjește omul după căldură și tot auzind de la „iarnă” că omul plânge că vrea temperaturi mai ridicate, a scăpat, fără să-și dea seama, ușa de la soba „soarelui” deschisă pentru mai mult timp. Oricum a fi, „vara” s-a preocupat să fie, cât o țin puterile, un incubator excelent pentru atâtea flori, gâze, animale și oameni. Ba chiar a incubat vise și le-a lăsat să eclozeze pe undeva prin iunie, iulie sau august și s-a oferit drept un reper pe dreapta lungă a timpului în care oamenii și-au întărit speranțele, nădejdea, credința.

     Aș vrea să încerc să arăt o altă față posibilă a toamnei. Oricum sunt din ce în ce mai multe voci care zic că nu mai avem decât două anotimpuri. Deși nu vreau să fiu de acord cu această idee, totuși o îmbrățișez acum, pentru puțin timp și am să spun că toamna e o prelungire a verii... Pentru aceasta am nevoie să dai drumul la melodia de mai jos, iar apoi, de vei vrea (aș, nu te obligă nimeni :P ) să îți strunești atenția ca să nu fugă prin alte parți și să citești așa:

     „Vai de mine!”, spune „vara”. „Privește cât e ceasul !!! Munca mea de-o vară nu va fi încununată cu succes dacă nu pregătesc spectacolul final!” ... Am vorbit cu „orizontul” ca să se așterne scenă. Cel mai cuprinzător podium din lume, linia orizontului își pune cât ai clipi draperii de-un portocaliu roșiatic. Semințe de flori explodează sub căldura jarului din soba „soarelui”. Frunzele se-nroșesc de maturitate și coboară purtate de vânt. Vântul suflă ca să răcorească pământul atât de tare încât strunește din loc „carul mare”. Carul mare încarcă în el o întreagă galaxie și se mută în altă emisferă. Luna devine din ce în ce mai curioasă de schimbările ce au loc pe pământ. Sunt sfârșituri de amurguri în care curiozitatea i se manifestă printr-o față mare, mare și roșie. Lacurile și râurile transpiră lăsând vaporii să îngrașe norii. Norii săturați de atâta apă nouă nu se mai ceartă cu fulgere și trăznete, ci se trag ca draperii uriașe peste „soare”. „De azi lumina va fi mai scumpă!”, gândesc ei. Un murmur adânc străbate pământul. Păsările își rezervă bilet spre țările calde. Gâzele își caută gazdă pentru iarnă. Fructele se îmbujorează zâmbind pline de saft. Merele se dau rotunde rostogolindu-se în ciubere de lemn. Strugurii se-aruncă nebunește spre fermentare. Brazii se pregătesc moral, conștienți fiind că ei vor trebui să se ofere ca o pată verde într-un ocean alb. Urșii își umplu bine buzunarele cu fructe și alte specialități de la cel mai mare supermagazin din lume. Iepurii aleargă pitulindu-și urechile ca să nu-i vadă lupii; și ei plimbându-se grăbiți printre raioanele acestui mare magazin...
     Grabă, grabă și iar grabă. Seriozitate, seriozitate, foarte multă seriozitate. Fiecare actor își joacă rolul extrem de bine. Spectacolul final se desfășoară în fața noastră, a tuturor oamenilor. Unii rămân cu gura căscată, iar alții nu-l văd deloc. Apoi ... liniște !!!