luni, 22 noiembrie 2010

Falnicul Cerb !

Un cerb falnic cu piept topit în fier,
Cu-nțelepciune scăldată în divinul fler,
Pe cărări sculptate-n timp acum și odinioară
Pășea încet ș-avea curând să moară.

Valuri spumegânde din izvorul dorului curat,
Valuri oglindii inundă inima cu suflet colorat.
Atât de multe valuri unul peste altul se adună,
Ochii cerbului prin lacrimi vor să spună:
„Că-i în drum spre-a lui cerboaică mult iubită
C-o iubește lepădând orice ispită.”

Frunza plopilor ce pururi zice câte-un vers
D-astă dată plânge de-o aude-un univers!
Iară lacrimile-i strigă-n cor spre surul cerb:
„Ferește-te d-otrava glonțului imberb !”

Un vânător citea în licărirea ochiului senin
Și încerca să-și lepede din inimă imensul său pelin:
„Dar un trofeu atât de mare și frumos
V-aduce satisfacție peste-aceea unui gest pios !”
Iar ultimul cuvânt ce-l spuse-n gândul său murdar
Lovi trăgaciul pentru-o clipă doar
Glonțul mut și rece ca un sentiment indiferent
Spulberă în cerb ce-a fost o dată inerent.
Însă plumbul făurit de om cu-atâta lăcomie dură
Nu poate-a străpunge acolo unde dragostea e pură!

Căzând împins de calda-i răsuflare,
Nici o clipă nu privea spre locul dinspre care
Îi venea moartea, răspândită de-otrava glonțului imberb,
Ci privea neîncetat cu ochii lui senini de cerb
Spre cărarea care duce spre a lui iubită
O cărare de acum cu flori croită ...

Ideea, povestea, am găsit-o în cartea DESPRE OMUL FRUMOS al domnului Dan Puric. M-a impresionat și am încercat să o versific.


vineri, 19 noiembrie 2010

Mi-e dor

Noi, cei ce ne-mbrăcăm cu lumea-ceasta,
Noi, cei osteniți cu griji ce sunt și care nu-s,
Toți strigăm în cor formula asta:
„Mi-e dor de dorul de-a ajunge sus.”
Și ce ne-am face totuși fără dor?
Am concura nebuni spre „am să mor”,
Căci dorul caut-a sa consoartă
Și viața fără dragoste-i deșartă.
„Mi-e dor și doare” cântă sufletul iubind
Și dragostea-i atât de mare
Încât  o inimă de plumb auzi trosnind
Atunci când lacrimi curg de dor ...
... și nu de jale ...

luni, 15 noiembrie 2010

Autoevaluare

Gil Ionita - Sa ne iubim
 


Într-o seară care părea plină de noiembrie
Mi-am deschis, cu ajutorul unui gând, pieptul.
Am găsit inima-nghețată așa cum e decembrie.
Iar lângă ea, tremurând sufletul meu - bietul !!!

În loc să alerge inhalând răcoare,
Era-ncovoiat, iar eu îl priveam cu stupoare.
În spate ducea, cine știe de când
Egoul meu  - cică se spune că-i blând.

Rapid am luat o carte de-amintire
Și am început s-o răsfoiesc în neștire.
Fiecare filă din trecut spunea despre mine:
E sigur: „nu te cunoști deloc bine.”

Se vedea clar cum e albul sub negru
Că egoul meu mă ducea spre marșul funebru.
Mă vedeam neîncetat mai mare decât îs
Credeam despre mine că sunt axis-mundis.*

Într-adevăr, mândria-i curată nebunie...
Poate că-i cea mai mare înșelătorie...

*axis-mundis = centrul lumii

vineri, 12 noiembrie 2010

Fum de toamnă


Lumea vorbește de-o toamnă cu ploi
În care pământul înghite noroi,
O toamnă stropită cu gri cenușiu
Ce plânge din cerul ce-i alb-fumuriu.

Dar eu mă gândesc la o toamnă cu fum,
Fum ce răsare din al frunzelor scrum:
Mii de culori și nuanțe-n război
Trosnesc bucurându-se cu mult tărăboi ...
Ah ... frunzelor ce pururea pieriți
De unde putere pe voi să zâmbiți?
Ce înțelepciune cu taină se-ascunde
În glasul vostru ce se propagă prin unde?
Ce ne spuneți voi când vântul v-alintă?
Dar mai cu seamă atunci când focul prezintă
Scântei de un roșu aprins și-nsetat ?...
Poporul de frunze ce arde-i ... deloc tulburat.

Bucuria voastră e de-nțeles:
Încep să-nțeleg ce cale-ați ales
Să-ți îndeplinești serios, cu prisosință
Rolul tău în astă lume - aici e biruință;
Ș-acum liniștite vă faceți trecut
Și astfel viitoru-i cu nou început !

vineri, 5 noiembrie 2010

Moartea unui poet

 Vasile Seicaru-La adio



Am auzit și eu vorbind pe alții,
Că poeții-s plini de aspirații...
Și deși nu-s buni de pus la jug,
Ară sufletele făr de plug.

Fiindcă trebuie să se știe clar,
Despre adevărul ce-l declar:
Orice lucru ce-i frumos cu-adevărat
Poartă suflete spre Veșnicu-mpărat!


Așa cum slova ta legată-n rimă
E un leac ce sufletul animă...
Tot așa să fi purtat poet ce ești,
Spre luminatele grădini cerești.