Lacrimile - curcubeu după potop

Există nori ce-s vapori de lacrimi,

ce plouă în zori, ce vin după patimi.

Sunt picuri ce cad mângâind o durere

și stropi care-ți dau mai multă putere

Și sunt din acelea, când mut de uimire,

când neașteptatul frumos se naște în fire

după un potop de necaz și multă mâhnire

se fac curcubeu și sticlesc a iubire.

O doamnă

Există pe Pământ și din pământ
o doamnă,
ce-și poartă trupul printre veacuri, frânt
și-mbrobodit cu spaimă.
S-a-mbolnăvit „profund” cumplit
în timpul cel din urmă
iar corpul ei, lovit, izbit
privește cum viața i se curmă.
Căci rând pe rând și ca prin gând
organe ale sale
cu totul uită cine sânt
lovind în trupul doamnei iubitoare,
iar ea privind cu dor spre cer
ș-aproape printre lacrimi:
„Mi-e poftă de românii cei de ieri”
exclamă România dintre patimi.

Turn de tărie

Am luat un pahar plin de culoare
și i-am dat drumul să pice ...
sticla s-a spart, iar culoarea s-a făcut floare!
Am încercat apoi să reclădesc potirul îmbolnăvit
lipind cioburi în șir indian,
dar în scurt timp o nereușită adâncă m-a izbit.
Curând în minte mi-a înmugurit un gând:
ce ușor e să faci rău, ce cu anevoie-i să faci bine,
dar până la urmă nici una și nici alta nu sunt fără de izbând
Diferența e, că există într-un loc despre care sufletul tău știe,
într-un loc, nu atât îndepărtat pe cât îți imaginezi,
un Turn de Tărie.
E un turn care își varsă cărămizi din Trupul Lui
pentru ca tu să îți faci din ele piedestal,
pe care să te cațeri în croirea binelui.
El adună lacrimi ostenite
care, nevinovate, au fost vărsate de oameni necăjiți,
le adună pentru ca din ele să facă zâmbete-nflorite!
Un Turn de Tărie așteaptă să îți pleci capul peste El.
Nu te teme,
acolo răul nu există, n-are nici un pic de zel!

Imagine ...

S-a trezit din hibernare Soarele,

gâdilat de sunetul țurțurilor în topire -

un ceas deșteptător ce nu măsoară orele,

ci picuri ce se nasc, de veacuri, în neștire.

Prefăcut în lumină, escaladează valuri

ce-s făurite, maiestos, de către vânt,

apoi îmbrac-a trestiilor catifelate șaluri

înfofolind cu ele amurgul pe pământ,

iar apele-l primesc însetoșate de lumină

gustând un pic din soare, ș-apoi mai oferind și altora un pic,

altruiste reflectând în ziua ce-i cu-adevărat senină

și plantelor și nouă ... câte-o rază de iubit !!!

Oglinditul sufletului

Purtate de aer pe spinare de timp,

apar venind dinspre copilăria mea,

cuvinte!

Trecutul le-a împachetat și a avut grijă

să le expedieze mereu înspre prezent.

Astăzi, slovele s-au cuibărit

între paginile amorțite ale unei cărți

peste care s-au așternut, ca un praf,

admirația și simpatia.

Despachetate,

ele se contopesc cu sufletul

curgându-mi prin vene

și ajungând să poposească

în inimă și minte!

Mă irigă cu informații

cum că lumea s-a întors pe dos,

aruncă cu munți, plouă cu oceane,

căldura răsare din pământ 

având petale roșii de lavă,

gheața plânge cu lacrimi

ce până la urmă se dovedesc a fi de mercur!

Apoi un gând:

Lumea e cea mai mare oglindă a mea și a ta,

căci pe chipul ei se reflectă furtuna nebună

ce-nghite hapsână suflet de om!

Cată spre cer

Dumnezeu a transformat dragostea în culoare,
din aceea, care nu piere niciodată
și a turnat-o peste o floare ...
ba nu, peste întreaga ființă minunată.
Cu aceeași dragoste a luat o fărâmă de pământ odihnit,
a tăiat o bucată din luciul apei,
țărân-a făcut-o cearceaf infinit,
iar luciul - zâmbitoare și albe scântei.
Timpul a trecut construind în urma lui un pod de veacuri
peste care nu se poate trece înapoi,
doar cerul păstrează neciopârțit aceleași laturi
privit fiind cu blândețe de suflete moi.

Ce bine că sunt încă multe priviri

ce se plimbă grăbite spre soare

și duc tolbe ce-s pline cu știri

și povestesc despre-o dragoste mare.

Ce bine că lumea mai poartă ș-acuma în ea
oameni plimbându-și văzul spre stele
nu doar ce cată spre casa de stea
să afle de ploi - să se ferească de ele!