făcând punte între ochii mei și culoarea ei.
Nu mai am timp să îmi trezesc dorul de iubire
hrănindu-mă cu blândul miros ce mi-l oferă,
fie că o bag în seamă, fie că nu,
și o arunc în camera prăfuită a nepăsării...
Nu mai mi-am lăsat degetele să guste însetate
din atingerea verdelui plin de viață.
Cu ce să-mi hrănesc sufletul
dacă voința mea adoarme sub beția efemerității plăceri?
... lihnit, din lipsă de frumos și otrăvit cu plasticuri insensibile
se stinge și el, amorțit într-un ungher din mine...
Voință, trezește-te !!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu