Ce caldă e lumina toamnei! Frunzele ce plutesc spre pământ încălzesc prin mișcarea lor aerul adormit de liniște. Raza soarelui, după ce trece de sita din frunze, pășește agale pe geamul ferestrei, îndrăznind sfioasă să-mi intre în casă. Acolo luminează unul din nenumăratele colțuri întunecate ale înțelepciunii mele. Înțeleg acum renașterea de mii de ani a toamnei. Fiecare gest al ei e ancorat în veșnicie, căci frunza dacă se face pământ se face ca din ea să crească altă viață! Pe semne că știe că doar dragostea e cea nemuritoare și că doar acele lucruri, ce-s atinse de blândețea ei nemărginită, rămân întru desăvârșire. Restul, lipsit de iubire, se preface-n praf și pulbere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu