Cununa Sfântului Andrei

Pe sub stele înghețate de gerul istoriei
se perindă voci de oameni grei
ce înnoadă cuvinte și-mpletesc minciuni :
 „dărnicia nu-ți așează cununi!”
Unde-i rostul unor astfel de cuvinte
când Andrei nu înceta a privi-nainte,
când piroane flămânzite de tristețe
se-mbrăcau în sânge de-o profundă frumusețe,
sânge ce curgea din viața Sfântului Andrei
toată dăruită Unicului dintre zei ...

Ce te faci cand nu stii ce sa faci?

Ce te faci când îți iese-n cale,
Când nervii parc-ar rupe zale,
Un chip blând și-nsiropat cu „drag”
Și negri nori în pulbere se sparg?

Ce te faci atunci când scapi din rău,
Razant când treci pe lâng-adâncul hău,
Și negrul îmbrăcat în întuneric
Are un comportament coleric?
Căci nebun că te-a pierdut tangent
Urlă ca să fie mai stringent.

Ce te faci când șansele te-au părăsit
Și simți că sufletul ți-i pustiit?
Când înglobat de-o strașnică presiune
Așteptarea e un rumenit tăciune?


Ce te faci când nu știi ce să faci?
Când n-ai cuvinte vocea să ți-o-mbraci?
Atunci să taci ... și-n inimă să spui
O rugă pentru cel al nimănui.
Și să te rogi cu sufletu-mpăcat
Căci ce ai dat ... ai câștigat !!!

Poezie închinată Sfântului Nectarie prăznuit în data de 9 noiembrie.
Despre acest sfânt citiți aici :   http://bunatati-simple.blogspot.com/2010/11/sfintul-nectarie.html

Pisicul și cățelul

Ia, un mâț tărcat și roșu
Cu privirea mai naivă
Și c-un glas ce îi mierosu
Îi șad dungile a stivă.

Stă și miaună la ușă,
Eu îi spun c-acas nu-i nimeni,
El mânat de goala-i gușa
M-ar mânca baș și pe mine.

Dar cum glasu-i o alarmă,
Toată curte-aprins de știre,
Nu e chip să mai adoarmă,
Cer mâncare în neștire.

Obosit de-atâta zarvă
Mâțul șade-acum pe coadă
Și pe-un câine îl observă,
Că-i vecin, și nu-i de sfadă.

Dar apoi emoție mare:
Ușa omul o deschide,
Câinele s-agită tare,
Să alerge coada-i prinde.

Până când din întâmplare
Peste capul mâței roșii
Coada-ciot zvâgnită tare
Zvârcolește toți pufoșii.

Nu-i un bai atât de mare
Căci cățelul și pisicul
Au o prietenie tare:
Ce atinge infinitul ...