joi, 20 decembrie 2012

De ce Te-ai întrupat în lume, Tată?


De ce Te-ai întrupat în lume, Tată,
Suferind atâtea pizmașe loviri?!
Căci mie mi-a lipsit calea cea dreaptă?
Ah, de-aș fi avut ș-atunci trudiri.

Eu am crezut că sunt la fel ca Tine
Stăpân prin lume, peste tot,
Dar mi-ar fi fost cu-atât mai bine
De-aș fi tăiat mândriei primul ciot.

Iar Tu Te-ai pogorât, Stăpâne,
În gerul sufletului meu
Și-ai smuls cu picături de sânge pline
Nepăsarea mea de Dumnezeu.

miercuri, 19 decembrie 2012

Crăciun fără Hristos!


Trecând Hristos prin țara noastră sfântă
Văzut-a lume rea, dar și de-aceea blândă.

Pășea cu drag și dor  prin neaua luminoasă,
Făcând drum spre iubire, spre-adevărata casă.

Privea cum unii plâng cu-o caldă fericire:
Crăciunul cu Hristos e drum spre nemurire.

Iar alții râd cu ură și trufie
Mâncând și chiuind cu falsă bucurie.

Sunt triști aceștia până-n măduva spinării,
Căci pe Hristos desăvârșit l-au dat uitării.

Și ce Crăciun adevărat e-acela, oare,
Ce pre Hristos Îl răstignește cu uitare?


duminică, 16 decembrie 2012

Adu-ne-n suflet și-n case...


Doamne, Iisus Hristoase,
Adu-ne în suflet și-n case
Credință din a Ta veșnicie
Pentr-o dragoste vie.

Nașterea Ta, Împărate,
Să ne spele păcate,
Să le-alunge din gânduri
Pentru-a sfinților rânduri.

Ascultă-ne, Tu, Mângâiere:
Gerul să n-aibă putere
Sufletul nostru să-nghețe
Să n-avem lacrimi pe fețe.

Oprește-ne, Tu, Fericire,
Să nu mai fugim de iubire;
Și-ale dorului albe foloase
Adu-ne în suflet și-n case!

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Sufletul e ca un clopot

Această poezie se cere citită fie în paralel cu melodia de mai jos fie separat. Recomand melodia călduros !!!


Harisma clopote de seara


Sufletul îmi pare că-i un clopot,
Un plumb topit ce dă în clocot,
Al cărui glas atinge depărtări -
Ecou ce-aleargă peste timp și mări.

Așa cum clopotul când bate
Acoperă cu vocea-i sate -
Căci oameni mici și mari aud
Cum glasu-i care la-nceput îi crud
S-așează și le spune tuturor
„Sosit-a vremea rugilor” -
Așa și sufletul, strălucitor vestește
Copilărește când iubește.

Și orice faptă bună-i cu ecou,
Iar orice alta rea-i garou
Ce strânge și sugrumă libertate
Nimic mai mult - captivitate!
Și orice faptă bună-i miere -
Cu ea s-alungă otrava din durere ...

Poezie închinată Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, ocrotitorul Banatului, prăznuit în data de 15 septembrie!

miercuri, 5 septembrie 2012

Viciul - încununarea păcatelor!

Păcatele născute, în timp, prin mine
s-au așezat în șir indian și,
îngrămădite în scurtul interval de timp al vieții mele,
s-au strâns atât de tare
încât s-au făcut ață -
șnur ce mi-a legat gura
ca ea să nu poată grăi
atunci când prietenul meu
tremura după o vorbă bună
care să-i aline durerea!
Păzește-ți fiecare clipă a vieții
și nu lăsa viciul
să-ți lege sufletul
cu neputința de a mângâia
prin fapte, cuvinte
sau zâmbete!

marți, 4 septembrie 2012

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;

Cândva,
Dragostea, S-a deșertat pe Sine în fața oamenilor
strigând: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă”*;
Aceasta întâmplându-se
după ce Ura s-a încolăcit în jurul Iubirii
încercând să-i sugrume orice rază care-i alimenta ființa:

pe măsură ce Negrul zvâcnea să ucidă Lumina
Ea îl îmbrățișa lăsându-se biciuită de Ură,
iar stropi mari din sângele Dragostei pătau mantia neagră a Întunericului,
risipind Bezna, căci erau stropi de lumină!

Iată de ce, Întunericul nu poate cotropi niciodată Lumina
și de ce Dragostea nu poate murii în fața Urii
și totuși:
Tu câtă Lumină ai?


____________________
* Evanghelia după Matei, capitolul 10, versetul 28.

marți, 29 mai 2012

Dragostea face diferența

Toate gâzele din lume sunt la fel - gâze.
Diferența dintre ele e făcută de soarele care le îmbracă în contur. 
Devin vizibile, frumoase!
Soarele - putere exterioară, din altă lume!

Toți oamenii sunt la fel - oameni.
Între oameni - o singură diferență -
dragostea.
Ea dă contur, strălucire, frumusețe ... 
... și e din altă lume, a Necreatului Dumnezeu!

sâmbătă, 19 mai 2012

Ce înseamnă să ai fiori?

Ce-nseamnă să ai fiori?
Înseamnă să-ți torni o cană de furnici în suflet.
Acestea te vor invada și fie te vor mânca de viu, fie vor asana (în sens de „a vindeca”) pământul în care mișună (pentru că de, suntem toți chipuri de lut).
Diferența dintre aceste două căi e făcută de credința, nădejdea și dragostea ta!

joi, 17 mai 2012

Să dai din ceea ce nu ai!

     Părintele Nicolae Steihardt spunea un cuvânt care m-a lovit din plin, mi-a tăiat respirația: „trebuie să dai din ceea ce n-ai”. Pentru un moment logica îmi era răvășită și făcută bucățele. Expresia pare ilogică, dar la fel de ilogic pare să nu-i dau crezare Monahului Delarohia. În cele din urmă tot Dumnezeu a avut grijă să-mi arate adevărul și să mă scoată pentru a câta oară din încurcătură. Când? Atunci când mi-am dat seama că dacă dai un pic de dragoste cuiva, iubirea ajunge la destinație, dar în sufletul tău nu se împuținează, ci crește. Românul ar numi-o „pofta vine mâncând” și sub nici o formă nu ar numi-o :„tot eu să te învăț până rămân eu prost”!

marți, 15 mai 2012

Dragostea dintre Flori și Ploaie

     Zilele acestea am fost fermecat de iubirea dintre Flori și Ploaie. Primele privesc spre cer neîntrerupt, o viață-ntreagă,  în timp ce Ploaia aleargă nebună spre ele, părăsindu-și Tatăl Nor. În cele din urmă se întâlnesc, iar cei doi devin unul.  Picătura de ploaie mângâie sufletul verde-veștejit al florii, iar ceea ce până atunci era uscăciune și moarte, devine viață!
     Cam așa se întâmplă și cu oamenii: Sufletele, fără dragoste, nu pot supraviețui, au nevoie să ofere dragoste, să jertfească ceva din propria lor ființă, căci doar dăruind pot dobândi. O viață se-mplinește prin renunțări!

joi, 19 aprilie 2012

România de azi

Învelită cu toamnă,
la colț de gerar
suspină o doamnă
prelung și amar ... 
Căci inima-i roasă
de-un vierme străin
ce-n suflet îi varsă,
în râuri, pelin!

Cu fruntea plecată
și mâini sângerând
femeia-nserată
tresare plângând.
Și-n chipu-i frumos
brăzdează canal
cuvântul hidos,
urât,
infernal,
plecat mercuriu
din propriul ei fiu...

E România de azi ...





duminică, 18 martie 2012

Dezamăgirea unui prieten

      Oare există prieteni adevărați? ... Căci de multe ori se întâmplă ca cel pe care-l crezi prieten să-ți toarne plumb încins în inimă atunci când ai îndrăznit să-i arăți cum bate ea. Ș-atunci, în tine se naște o surdă durere ce-ar vrea să strige, să plângă, să arate că te doare, să te facă să faci și tu la fel. Prietenul cu plumbul, tu cu nepăsarea cea cumplită, învârtindu-vă într-un cerc vicios care dă satisfacție doar răului. 
     De multe ori simți cum în tine clocotește dezamăgirea și simți cum totul dă în foc, cum firea-ți aleargă nebună spre răbufnire. De puține ori reușești să-i pui capac, înghițindu-o înapoi și risipind-o prin fiecare por al ființei tale. Simți cum singurătatea se bucură că în sfârșit ești al ei.
    Cu toate acestea, prin furtuna cumplită ce trăiește clipe de glorie în sine-ți, aleargă un gând ce te îndeamnă să ierți. Ce mic e, ce firav pare în mijlocul firii umane mucegăite și dezlănțuite! Aproape că nici nu-l vezi, că nu-l auzi. Dar el trăiește în tine încă de la nașterea ta și poartă un limpede adevăr. 
     ... atât de limpede încât doar acest adevăr poate să-ți spele ochii și să stingă focul aprins de răuvoitoarea dezamăgire: „Pentru că în viață și tu greșești față de alții, deschizând și în ei cutia cu furtuni, cu vânt amar și cu încredere deșartă, iar dacă nu față de unul ce-ți este negreșit aproape, atunci sigur față de Dumnezeu. Cât de mult dă El și cât de puțin primește înapoi? Oare cât de mare să-I fie dezamăgirea, căci e lăsat atât de singur?”.

marți, 13 martie 2012

Dorul și folosul său în viață



     Dorul este unul din cei mai buni prieteni ai omului, iar noi românii știm acest lucru poate mai bine decât oricine, căci am avut înțelepciunea de a-L identifica și a-l înveli într-un nume: DOR. Apoi, răsfoind credința strămoșească, am dat peste capitolul scris pe nori albi cu cerneală albastră de penița timpului înmuiată în azuriul cerului. La sfârșit semna: DUMNEZEU. Așa am aflat că originea dorului se află undeva în cer. De acolo de sus, dorul se agață de Duhul Sfânt care și astăzi Se poartă pe deasupra întregii creații și coboară, pe frânghii de înțelepciune, în sufletele oamenilor. 
     Nu există om care să nu fie prieten cu un oarecare dor. Tuturora le e dor. Doar că ... doar că dorurile dor, iar acest lucru îl face pe om să-și privească prietenul de după gratii de lacrimi și rare ori îndrăznește a-l îmbrățișa, căci doare ... 
     În realitatea palpabilă, însă, dorul este fratele foamei trupești.Ți-e foame să retrăiești, nu clipe, ci sentimente, ți-e foame de dragoste, ți-e foame de liniște, ți-e foame de bucurie, ți-e foame de fericirea veșnică, ți-e foame de Dumnezeu. Iar dorul, dorul ca un prieten neînchipuit de bun ține să-ți reamintească acest lucru toată viața ta. Niciodată nu te părăsește, nici măcar atunci când tu însuți te-ai părăsit!
     Dorul este umbra de care nu poți fugi și totuși este lumina care-ți arată calea ... !

duminică, 11 martie 2012

Cum se naște un Apus de Soare ...

     Și câmpia are farmecul ei!
     Pământul, obosit de-atâtea veacuri, se întinde ajutat de apăsătorul aer. Liniștea infinitului se grăbește să mute munții în altă parte, unde oamenii doresc piedestaluri pentru a culege stele. În locul lor se așterne praful căzut de pe vârfurile plecate spre nemurire, praf ce mânat de liniște nu știe să deseneze decât o linie dreaptă. Aceasta e o graniță de după care soarele, amăgit că strălucește toată ziua pe cer și astfel e prea mult timp în centrul atenției, consideră că trebuie să se ascundă. Dar umbra de dincolo de linia orizontului nu-l poate primi dintr-odată. În urma lui strălucesc încă acele raze care, speriate, nu vor să se stingă în umbră, udate de moarte, ci cu ultimele lor puteri se inflamează puternic dând foc cerului albastru agățându-se de viață . Cerul și pământul devin limitele unui atelier de sticlar în care se nasc vitralii roșii - aurii și galben - purpurii, geamuri prin care sufletele iubitoare Îl pot vedea pe Dumnezeu ... 

duminică, 22 ianuarie 2012

Oamenii vânează vânt

Într-o noapte -
cu un cer
spălat aprig de nemilostivul Ger
trimit săgeți
spre-acei pururea-zburând sticleți;
când,
prin adierea unui gând
șoptit tainic de-al Înțelepciunii Sfânt
observ că totul e vânare de vânt ...
Căci prea de multe ori căutăm acolo unde nu-i
fericirea veșnică, aceea hărăzită omului.
Am rătăcit în efemeritate
căutând viață, unde doar moarte se mai poate,
am rătăcit cu totul alergând
și doar în praf și-n pulbere sperând,
ne-am depărtat de Sursa de Lumină
fugind în întuneric, atrași de falsa lună plină!
Căci nu există fericire în bezna-n care ne aflăm!
Aceasta s-o vedem, dacă vrem să ne salvăm!