Dezamăgirea unui prieten

      Oare există prieteni adevărați? ... Căci de multe ori se întâmplă ca cel pe care-l crezi prieten să-ți toarne plumb încins în inimă atunci când ai îndrăznit să-i arăți cum bate ea. Ș-atunci, în tine se naște o surdă durere ce-ar vrea să strige, să plângă, să arate că te doare, să te facă să faci și tu la fel. Prietenul cu plumbul, tu cu nepăsarea cea cumplită, învârtindu-vă într-un cerc vicios care dă satisfacție doar răului. 

     De multe ori simți cum în tine clocotește dezamăgirea și simți cum totul dă în foc, cum firea-ți aleargă nebună spre răbufnire. De puține ori reușești să-i pui capac, înghițindu-o înapoi și risipind-o prin fiecare por al ființei tale. Simți cum singurătatea se bucură că în sfârșit ești al ei.

    Cu toate acestea, prin furtuna cumplită ce trăiește clipe de glorie în sine-ți, aleargă un gând ce te îndeamnă să ierți. Ce mic e, ce firav pare în mijlocul firii umane mucegăite și dezlănțuite! Aproape că nici nu-l vezi, că nu-l auzi. Dar el trăiește în tine încă de la nașterea ta și poartă un limpede adevăr. 

     ... atât de limpede încât doar acest adevăr poate să-ți spele ochii și să stingă focul aprins de răuvoitoarea dezamăgire: „Pentru că în viață și tu greșești față de alții, deschizând și în ei cutia cu furtuni, cu vânt amar și cu încredere deșartă, iar dacă nu față de unul ce-ți este negreșit aproape, atunci sigur față de Dumnezeu. Cât de mult dă El și cât de puțin primește înapoi? Oare cât de mare să-I fie dezamăgirea, căci e lăsat atât de singur?”.

Dorul și folosul său în viață

     Dorul este unul din cei mai buni prieteni ai omului, iar noi românii știm acest lucru poate mai bine decât oricine, căci am avut înțelepciunea de a-L identifica și a-l înveli într-un nume: DOR. Apoi, răsfoind credința strămoșească, am dat peste capitolul scris pe nori albi cu cerneală albastră de penița timpului înmuiată în azuriul cerului. La sfârșit semna: DUMNEZEU. Așa am aflat că originea dorului se află undeva în cer. De acolo de sus, dorul se agață de Duhul Sfânt care și astăzi Se poartă pe deasupra întregii creații și coboară, pe frânghii de înțelepciune, în sufletele oamenilor. 

     Nu există om care să nu fie prieten cu un oarecare dor. Tuturora le e dor. Doar că ... doar că dorurile dor, iar acest lucru îl face pe om să-și privească prietenul de după gratii de lacrimi și rare ori îndrăznește a-l îmbrățișa, căci doare ... 

     În realitatea palpabilă, însă, dorul este fratele foamei trupești.Ți-e foame să retrăiești, nu clipe, ci sentimente, ți-e foame de dragoste, ți-e foame de liniște, ți-e foame de bucurie, ți-e foame de fericirea veșnică, ți-e foame de Dumnezeu. Iar dorul, dorul ca un prieten neînchipuit de bun ține să-ți reamintească acest lucru toată viața ta. Niciodată nu te părăsește, nici măcar atunci când tu însuți te-ai părăsit!

     Dorul este umbra de care nu poți fugi și totuși este lumina care-ți arată calea ... !

Cum se naște un Apus de Soare ...

     Și câmpia are farmecul ei!

     Pământul, obosit de-atâtea veacuri, se întinde ajutat de apăsătorul aer. Liniștea infinitului se grăbește să mute munții în altă parte, unde oamenii doresc piedestaluri pentru a culege stele. În locul lor se așterne praful căzut de pe vârfurile plecate spre nemurire, praf ce mânat de liniște nu știe să deseneze decât o linie dreaptă. Aceasta e o graniță de după care soarele, amăgit că strălucește toată ziua pe cer și astfel e prea mult timp în centrul atenției, consideră că trebuie să se ascundă. Dar umbra de dincolo de linia orizontului nu-l poate primi dintr-odată. În urma lui strălucesc încă acele raze care, speriate, nu vor să se stingă în umbră, udate de moarte, ci cu ultimele lor puteri se inflamează puternic dând foc cerului albastru agățându-se de viață . Cerul și pământul devin limitele unui atelier de sticlar în care se nasc vitralii roșii - aurii și galben - purpurii, geamuri prin care sufletele iubitoare Îl pot vedea pe Dumnezeu ...