Pământul, obosit de-atâtea veacuri, se întinde ajutat de apăsătorul aer. Liniștea infinitului se grăbește să mute munții în altă parte, unde oamenii doresc piedestaluri pentru a culege stele. În locul lor se așterne praful căzut de pe vârfurile plecate spre nemurire, praf ce mânat de liniște nu știe să deseneze decât o linie dreaptă. Aceasta e o graniță de după care soarele, amăgit că strălucește toată ziua pe cer și astfel e prea mult timp în centrul atenției, consideră că trebuie să se ascundă. Dar umbra de dincolo de linia orizontului nu-l poate primi dintr-odată. În urma lui strălucesc încă acele raze care, speriate, nu vor să se stingă în umbră, udate de moarte, ci cu ultimele lor puteri se inflamează puternic dând foc cerului albastru agățându-se de viață . Cerul și pământul devin limitele unui atelier de sticlar în care se nasc vitralii roșii - aurii și galben - purpurii, geamuri prin care sufletele iubitoare Îl pot vedea pe Dumnezeu ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu