duminică, 18 martie 2012

Dezamăgirea unui prieten

      Oare există prieteni adevărați? ... Căci de multe ori se întâmplă ca cel pe care-l crezi prieten să-ți toarne plumb încins în inimă atunci când ai îndrăznit să-i arăți cum bate ea. Ș-atunci, în tine se naște o surdă durere ce-ar vrea să strige, să plângă, să arate că te doare, să te facă să faci și tu la fel. Prietenul cu plumbul, tu cu nepăsarea cea cumplită, învârtindu-vă într-un cerc vicios care dă satisfacție doar răului. 
     De multe ori simți cum în tine clocotește dezamăgirea și simți cum totul dă în foc, cum firea-ți aleargă nebună spre răbufnire. De puține ori reușești să-i pui capac, înghițindu-o înapoi și risipind-o prin fiecare por al ființei tale. Simți cum singurătatea se bucură că în sfârșit ești al ei.
    Cu toate acestea, prin furtuna cumplită ce trăiește clipe de glorie în sine-ți, aleargă un gând ce te îndeamnă să ierți. Ce mic e, ce firav pare în mijlocul firii umane mucegăite și dezlănțuite! Aproape că nici nu-l vezi, că nu-l auzi. Dar el trăiește în tine încă de la nașterea ta și poartă un limpede adevăr. 
     ... atât de limpede încât doar acest adevăr poate să-ți spele ochii și să stingă focul aprins de răuvoitoarea dezamăgire: „Pentru că în viață și tu greșești față de alții, deschizând și în ei cutia cu furtuni, cu vânt amar și cu încredere deșartă, iar dacă nu față de unul ce-ți este negreșit aproape, atunci sigur față de Dumnezeu. Cât de mult dă El și cât de puțin primește înapoi? Oare cât de mare să-I fie dezamăgirea, căci e lăsat atât de singur?”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu