Vinerea Mare

Pe strazile vechilor șvabi
sculptează
în palmele iubirii
actualitatea indiferenței mele
pașii lor
pașii mei
dihotomii 
ai lor au escaladat împreună Golgota
ai mei sisific au efemerizat prin chici
pe ei i-a primit pământul ascuns în cărămizi
pe mine m-a respins și praful
m-am făcut plastic fără vreo simțire
pentru viața 
ce moare
ca să moară și moartea din mine
iartă-mă

= APOLOGIE PENTRU BISERICILE MICI =

Motto: „În fiecare toamnă moare câte un sfânt. Nu, nu e simplă nepăsare și nepricepere. Privim mănăstirile și nu mai înțelegem că acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim și nu creștem, nu îndrăznim. Iar sfinții ne mor pe pereți și în suflete pentru că nu îndrăznim” [1]

Din capul locului mărturisesc că acest articol nu își propune să discute dimensiunea fizică, eshatologică sau metanoică a catedralei pe care Biserica Ortodoxă Română o construiește. El este, mai degrabă, o reafișare a unui fragment rupt din substanța mistică a poporului român, un fragment al filo-sofiei populare românești.

Oamenii se schimbă fizic, își schimbă ideile. La fel se întâmplă cu timpul sau, mai exact, cu vremea (nu în sensul meteorologic al cuvântului, ci în sensul românesc al său: timp și spațiu luate la un loc). Astăzi un popor are anumite nevoi, mâine va avea altele. În decursul vremii noastre, a românilor, n-am construit edificii mărețe. Motivele pot fi multiple: n-am avut resursele financiare necesare, n-am avut răgazul necesar, n-am avut...! Poate că după o sută și ceva de ani de țară închegată a venit vremea să avem și răgaz și resurse.

Nu este un secret că, după veacuri la rând de prigoniri și vasalități, poporul român încă mai există datorită unei credințe comune care a germinat în spațiul Bisericii și a bisericilor – cum altfel!? – mici.

Unul dintre cei care fac o apologie a bisericilor mici, dar totuși mari, este Constantin Noica.  Printre diferitele idei filosofice ce pot fi identificate în opera sa, iese la iveală și principiul devenirii întru ființă: ființa omului s-a alterat din cauza neghiobiilor pe care omul a ales să le facă. Suntem chemați cu toții să ne lămurim (curățăm) ființa, să o aducem la substanța ei cea mai curată, pură. Mijloacele prin care să facem asta sunt: simplitatea dragostei sau dragostea de simplitate.

„Când, în secolul al XVIII-lea, în prealuminatul secol al XVIII-lea, edilii orașului Chartres se hotărâseră să dărâme catedrala, singura pricină care i-a împiedicat să o facă era că dărâmăturile catedralei ar împiedica circulația. Dar bisericile Bucovinei n-aveau nevoie să covârșească alte clădiri. Ele stăpâneau natura”[2]. Românii și-au construit biserici pe măsura sufletului lor sătesc, biserici pline de cumințenie și pline de ortodoxie care, spre deosebire de alte edificii de acest gen sau de alte locașe de cult, propovăduiesc smerenia, propovăduiesc faptul că românul a înțeles că este o făptură într-o lume creată de Dumnezeu, drept pentru care nu trebuie să își aloce sieși calitatea de făptuitor, decât până la un moment dat. Restul este har! „Că de la frică se trece la smerenie, adică la conștiința că ești făptură, și că smerenia <<dă socoteală de cele ce vor să fie>>, adică de împlinirea legii dumnezeiești; că, în sfârșit, înțelesul acesta pe care îl capătă omul îi dă o nouă liniște, a dragostei, care îl ridică până în vecinătatea îngerilor și a lui Dumnezeu, așa cum arăta Neagoe, totul este desfășurarea pură a unei conștiințe care caută pe Dumnezeu și nu riscă să se oprească la sine” [3].

Dar au existat oameni care au înțeles că omul are nevoie tot timpul și în orice chip să i se reamintească despre rostul lui în viață, iar unul dintre acești oameni este Constantin Brâncuși. Mâinile sale au săpat în piatră cuvintele pline de duh tămăduitor  și au dat naștere unor monumente în fața cărora se închină întreaga lume, ba mai mult, lui Constantin Noica plăcându-i să spună că în fața monumentelor lui Brâncuși se închină și cei care sunt exteriori acestei lumi: „dacă – ducând gândul până la capăt – îți închipui o ființă extraterestră venind să ne vadă, nu-i poți arăta o catedrală, nici o piramidă  fără explicații. <<Stai să vezi ce au vrut oamenii>>, i-ai spune. Dar în fața Mesei tăcerii, ai spune doar: <<stai și vezi>>. […]Și ce e plin de tâlc este nu numai că el ar înțelege ceva, dintr-o masă goală și niște scaune goale; ar înțelege că sunt goale, că e acolo o așteptare, sau o tăcere. Ar înțelege, așadar, și el, în felul său, că e vorba de un infinitiv lung; până la capătul lucrurilor lung, și puțin dincolo de ele.” [4]

NOTE:

[1]- Noica, Constantin; Pagini despre sufletul românesc; ed. Humanitas; București, 2012, p. 44 – 45;
[2] - Ibidem, p. 42 – 43;

[3] - Ibidem, p. 18;

[4] - Noica, Constantin; Creație și frumos în rostirea românească; Ed. Eminescu, București, 1973; p. 76 – 77;

Dorul, azi...

cine
în ziua certitudinilor vagi
atât de vagi
se mai întreabă
ce este dorul
căzut după dulapul încremenit
în întuneric

răspunsul
îl știe doar
răsuflarea
care nu mai vine
nu mai pleacă
care e revendicată de inima obosită
sau de cel
pe care nu-l mai ai la îndemână

Nedumeritele umbre

nedumeritele umbre
mânjesc pereții străzilor șvăbești
cu lipsurile lor
cu lipsa lor

să le lămurească cineva
că întunericul nu există

Adun pași

îngenunchez
ca să adun
de pe strada cu miros de rumeguș
pașii pe care i-ai lăsat
moștenire
cu ei îmi hrănesc tălpile flămânde
să meargă pe calea care alină dorul
mulțumesc

Grădina

Mă duc în grădină
să-mi semăn
faptele părăsite de viață
pentru că așa au vrut ele

nădăjduiesc
că așa
cum din humus
ies culori
și din mine să crească puțin verde

atunci
aș putea
să adorm
la final
liniștit

Ce mi-ai adus?

ce mi-ai adus

m-ai întrebat

înviorând lumina 

iar eu ți-am spus

c-am adunat

la sentimente-ntr-una

ș-atât am pus

ș-am îndesat

că s-a umplut voioasă-încăperea

ce ți-am adus

și ți-am lăsat

cu dragostea-mi aievea