Un șanț cu mulțumiri

Din apusul unui an

se naște-un zornăit puternic;

e-al plugului

ce nu vrea a se trage-n van,

căci astfel ar săpa

un șanț firav, un șanț nemernic.

Ci el ar vrea ca-n urma lui să curgă

din suflete ce-au fost și încă sunt,

un râu de mulțumiri ce-nvolburat îmburdă

bolnavul dor după pământ,

și care mai apoi, evaporându-se cu totul

să-nghețe-n sticle argintii,

ce scânteiind să-și facă-n tihnă rostul,

lui Dumnezeu a-I mulțumi!

Inspirăm fapte!

Uneori, faptele, fragile cum sunt,
se sparg exponențial, în cioburi -
sticle nebune cu-n râs ascuțit
ce până la urmă ciobesc viața
lăsând să curgă lacrimi roșii...
Alteori, faptele se împlinesc
spărgându-se în scântei, tot ascuțite,
ce zgârie întunericul și fac loc luminii
pentru ca viața să crească spre cer!
... ambele, se lasă inspirate de suflet,
pătrunzându-i în rărunchi...
unde, la umbra timpului trecut,
dictează moartea sau viața,
supunându-se înțelepciunii care zice:
după faptă și răsplată ...

Un șir de oameni,
lung cât grecul PI,
s-ar prăpădii înecați în tuberculoză,
de n-ar exista ieftina și mângâitoarea iertare!

Întreaga viață, un colind

În viață tu să cauți mereu -
îmi spune-un gând lipsit de eu -
să fi în veșnic colindare
și nicidecum în cârâit de zale.
Să cânți în casa celui apropiat
o veșnică colindă,
să poți să-i dai un mângâiat,
căci pentru suflet e merindă.
Cu dragoste să-ți umpli răsuflarea
și fiecare mic cuvânt
să-i înceteze veșnic căutarea
prețioasei fericiri pe alt pământ.
Să înțeleagă omul care-i ostenit
că fericirea-i într-un singur loc
unde obrazu-apucat de-a înflorit
și sufletul e pur ca un boboc.
Să nu se sperie însă cineva
că puritate nu mai are,
căci dragostea nu-i altceva
decât uriașa iertare,
e-mbrățișarea cea mai caldă
pentru acel ce se căiește
și de acum nu se mai scaldă
în lacul cu păcate, rece.