Vinerea Mare

Pe strazile vechilor șvabi
sculptează
în palmele iubirii
actualitatea indiferenței mele
pașii lor
pașii mei
dihotomii 
ai lor au escaladat împreună Golgota
ai mei sisific au efemerizat prin chici
pe ei i-a primit pământul ascuns în cărămizi
pe mine m-a respins și praful
m-am făcut plastic fără vreo simțire
pentru viața 
ce moare
ca să moară și moartea din mine
iartă-mă

= APOLOGIE PENTRU BISERICILE MICI =

Motto: „În fiecare toamnă moare câte un sfânt. Nu, nu e simplă nepăsare și nepricepere. Privim mănăstirile și nu mai înțelegem că acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim și nu creștem, nu îndrăznim. Iar sfinții ne mor pe pereți și în suflete pentru că nu îndrăznim” [1]

Din capul locului mărturisesc că acest articol nu își propune să discute dimensiunea fizică, eshatologică sau metanoică a catedralei pe care Biserica Ortodoxă Română o construiește. El este, mai degrabă, o reafișare a unui fragment rupt din substanța mistică a poporului român, un fragment al filo-sofiei populare românești.

Oamenii se schimbă fizic, își schimbă ideile. La fel se întâmplă cu timpul sau, mai exact, cu vremea (nu în sensul meteorologic al cuvântului, ci în sensul românesc al său: timp și spațiu luate la un loc). Astăzi un popor are anumite nevoi, mâine va avea altele. În decursul vremii noastre, a românilor, n-am construit edificii mărețe. Motivele pot fi multiple: n-am avut resursele financiare necesare, n-am avut răgazul necesar, n-am avut...! Poate că după o sută și ceva de ani de țară închegată a venit vremea să avem și răgaz și resurse.

Nu este un secret că, după veacuri la rând de prigoniri și vasalități, poporul român încă mai există datorită unei credințe comune care a germinat în spațiul Bisericii și a bisericilor – cum altfel!? – mici.

Unul dintre cei care fac o apologie a bisericilor mici, dar totuși mari, este Constantin Noica.  Printre diferitele idei filosofice ce pot fi identificate în opera sa, iese la iveală și principiul devenirii întru ființă: ființa omului s-a alterat din cauza neghiobiilor pe care omul a ales să le facă. Suntem chemați cu toții să ne lămurim (curățăm) ființa, să o aducem la substanța ei cea mai curată, pură. Mijloacele prin care să facem asta sunt: simplitatea dragostei sau dragostea de simplitate.

„Când, în secolul al XVIII-lea, în prealuminatul secol al XVIII-lea, edilii orașului Chartres se hotărâseră să dărâme catedrala, singura pricină care i-a împiedicat să o facă era că dărâmăturile catedralei ar împiedica circulația. Dar bisericile Bucovinei n-aveau nevoie să covârșească alte clădiri. Ele stăpâneau natura”[2]. Românii și-au construit biserici pe măsura sufletului lor sătesc, biserici pline de cumințenie și pline de ortodoxie care, spre deosebire de alte edificii de acest gen sau de alte locașe de cult, propovăduiesc smerenia, propovăduiesc faptul că românul a înțeles că este o făptură într-o lume creată de Dumnezeu, drept pentru care nu trebuie să își aloce sieși calitatea de făptuitor, decât până la un moment dat. Restul este har! „Că de la frică se trece la smerenie, adică la conștiința că ești făptură, și că smerenia <<dă socoteală de cele ce vor să fie>>, adică de împlinirea legii dumnezeiești; că, în sfârșit, înțelesul acesta pe care îl capătă omul îi dă o nouă liniște, a dragostei, care îl ridică până în vecinătatea îngerilor și a lui Dumnezeu, așa cum arăta Neagoe, totul este desfășurarea pură a unei conștiințe care caută pe Dumnezeu și nu riscă să se oprească la sine” [3].

Dar au existat oameni care au înțeles că omul are nevoie tot timpul și în orice chip să i se reamintească despre rostul lui în viață, iar unul dintre acești oameni este Constantin Brâncuși. Mâinile sale au săpat în piatră cuvintele pline de duh tămăduitor  și au dat naștere unor monumente în fața cărora se închină întreaga lume, ba mai mult, lui Constantin Noica plăcându-i să spună că în fața monumentelor lui Brâncuși se închină și cei care sunt exteriori acestei lumi: „dacă – ducând gândul până la capăt – îți închipui o ființă extraterestră venind să ne vadă, nu-i poți arăta o catedrală, nici o piramidă  fără explicații. <<Stai să vezi ce au vrut oamenii>>, i-ai spune. Dar în fața Mesei tăcerii, ai spune doar: <<stai și vezi>>. […]Și ce e plin de tâlc este nu numai că el ar înțelege ceva, dintr-o masă goală și niște scaune goale; ar înțelege că sunt goale, că e acolo o așteptare, sau o tăcere. Ar înțelege, așadar, și el, în felul său, că e vorba de un infinitiv lung; până la capătul lucrurilor lung, și puțin dincolo de ele.” [4]

NOTE:

[1]- Noica, Constantin; Pagini despre sufletul românesc; ed. Humanitas; București, 2012, p. 44 – 45;
[2] - Ibidem, p. 42 – 43;

[3] - Ibidem, p. 18;

[4] - Noica, Constantin; Creație și frumos în rostirea românească; Ed. Eminescu, București, 1973; p. 76 – 77;

Dorul, azi...

cine
în ziua certitudinilor vagi
atât de vagi
se mai întreabă
ce este dorul
căzut după dulapul încremenit
în întuneric

răspunsul
îl știe doar
răsuflarea
care nu mai vine
nu mai pleacă
care e revendicată de inima obosită
sau de cel
pe care nu-l mai ai la îndemână

Nedumeritele umbre

nedumeritele umbre
mânjesc pereții străzilor șvăbești
cu lipsurile lor
cu lipsa lor

să le lămurească cineva
că întunericul nu există

Adun pași

îngenunchez
ca să adun
de pe strada cu miros de rumeguș
pașii pe care i-ai lăsat
moștenire
cu ei îmi hrănesc tălpile flămânde
să meargă pe calea care alină dorul
mulțumesc

Grădina

Mă duc în grădină
să-mi semăn
faptele părăsite de viață
pentru că așa au vrut ele

nădăjduiesc
că așa
cum din humus
ies culori
și din mine să crească puțin verde

atunci
aș putea
să adorm
la final
liniștit

Ce mi-ai adus?

ce mi-ai adus

m-ai întrebat

înviorând lumina 

iar eu ți-am spus

c-am adunat

la sentimente-ntr-una

ș-atât am pus

ș-am îndesat

că s-a umplut voioasă-încăperea

ce ți-am adus

și ți-am lăsat

cu dragostea-mi aievea

Tu ești erou

Astăzi
m-am întâlnit cu un erou

încerca să salveze lumea

iubindu-și părinții
plantând pomi
mirosind flori
mâncând zmeură
mângâind suflet
ascultând zumzet

acestea și încă câteva
pecetluindu-le
cu timp din viața sa

Vibrație

A început vibrația
dinaintea răstignirii
prin care Dragostea
pironită pe neputința omenească
îi iartă
pe cei ce iubesc indiferența

Din coasta lui Adam

În negura neștiinței
îmi caut cu mâna coasta lipsă
ca să-nțeleg că tu ești femeia
care s-a făcut din mine.

De ce Te-ai întrupat în lume, Tată?

De ce Te-ai întrupat în lume, Tată,
Suferind atâtea pizmașe loviri?!
Căci mie mi-a lipsit calea cea dreaptă?
Ah, de-aș fi avut ș-atunci trudiri.

Eu am crezut că sunt la fel ca Tine
Stăpân prin lume, peste tot,
Dar mi-ar fi fost cu-atât mai bine
De-aș fi tăiat mândriei primul ciot.

Iar Tu Te-ai pogorât, Stăpâne,
În gerul sufletului meu
Și-ai smuls cu picături de sânge pline
Nepăsarea mea de Dumnezeu.

Crăciun fără Hristos!

Trecând Hristos prin țara noastră sfântă
Văzut-a lume rea, dar și de-aceea blândă.

Pășea cu drag și dor  prin neaua luminoasă,
Făcând drum spre iubire, spre-adevărata casă.

Privea cum unii plâng cu-o caldă fericire:
Crăciunul cu Hristos e drum spre nemurire.

Iar alții râd cu ură și trufie
Mâncând și chiuind cu falsă bucurie.

Sunt triști aceștia până-n măduva spinării,
Căci pe Hristos desăvârșit l-au dat uitării.

Și ce Crăciun adevărat e-acela, oare,
Ce pre Hristos Îl răstignește cu uitare?

Adu-ne-n suflet și-n case...

Doamne, Iisus Hristoase,
Adu-ne în suflet și-n case
Credință din a Ta veșnicie
Pentr-o dragoste vie.

Nașterea Ta, Împărate,
Să ne spele păcate,
Să le-alunge din gânduri
Pentru-a sfinților rânduri.

Ascultă-ne, Tu, Mângâiere:
Gerul să n-aibă putere
Sufletul nostru să-nghețe
Să n-avem lacrimi pe fețe.

Oprește-ne, Tu, Fericire,
Să nu mai fugim de iubire;
Și-ale dorului albe foloase
Adu-ne în suflet și-n case!

Sufletul e ca un clopot

Această poezie se cere citită fie în paralel cu melodia de mai jos fie separat. Recomand melodia călduros !!!


Harisma clopote de seara


Sufletul îmi pare că-i un clopot,
Un plumb topit ce dă în clocot,
Al cărui glas atinge depărtări -
Ecou ce-aleargă peste timp și mări.

Așa cum clopotul când bate
Acoperă cu vocea-i sate -
Căci oameni mici și mari aud
Cum glasu-i care la-nceput îi crud
S-așează și le spune tuturor
„Sosit-a vremea rugilor” -
Așa și sufletul, strălucitor vestește
Copilărește când iubește.

Și orice faptă bună-i cu ecou,
Iar orice alta rea-i garou
Ce strânge și sugrumă libertate
Nimic mai mult - captivitate!
Și orice faptă bună-i miere -
Cu ea s-alungă otrava din durere ...

Poezie închinată Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, ocrotitorul Banatului, prăznuit în data de 15 septembrie!

Viciul - încununarea păcatelor!

Păcatele născute, în timp, prin mine
s-au așezat în șir indian și,
îngrămădite în scurtul interval de timp al vieții mele,
s-au strâns atât de tare
încât s-au făcut ață -
șnur ce mi-a legat gura
ca ea să nu poată grăi
atunci când prietenul meu
tremura după o vorbă bună
care să-i aline durerea!
Păzește-ți fiecare clipă a vieții
și nu lăsa viciul
să-ți lege sufletul
cu neputința de a mângâia
prin fapte, cuvinte
sau zâmbete!

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;

Cândva,
Dragostea, S-a deșertat pe Sine în fața oamenilor
strigând: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă”*;
Aceasta întâmplându-se
după ce Ura s-a încolăcit în jurul Iubirii
încercând să-i sugrume orice rază care-i alimenta ființa:

pe măsură ce Negrul zvâcnea să ucidă Lumina
Ea îl îmbrățișa lăsându-se biciuită de Ură,
iar stropi mari din sângele Dragostei pătau mantia neagră a Întunericului,
risipind Bezna, căci erau stropi de lumină!

Iată de ce, Întunericul nu poate cotropi niciodată Lumina
și de ce Dragostea nu poate murii în fața Urii
și totuși:
Tu câtă Lumină ai?


____________________
* Evanghelia după Matei, capitolul 10, versetul 28.

Dragostea face diferența

Toate gâzele din lume sunt la fel - gâze.

Diferența dintre ele e făcută de soarele care le îmbracă în contur. 

Devin vizibile, frumoase!

Soarele - putere exterioară, din altă lume!

Toți oamenii sunt la fel - oameni.

Între oameni - o singură diferență -

dragostea.

Ea dă contur, strălucire, frumusețe ... 

... și e din altă lume, a Necreatului Dumnezeu!

Ce înseamnă să ai fiori?

Ce-nseamnă să ai fiori?

Înseamnă să-ți torni o cană de furnici în suflet.
Acestea te vor invada și fie te vor mânca de viu, fie vor asana (în sens de „a vindeca”) pământul în care mișună (pentru că de, suntem toți chipuri de lut).
Diferența dintre aceste două căi e făcută de credința, nădejdea și dragostea ta!

Să dai din ceea ce nu ai!

     Părintele Nicolae Steihardt spunea un cuvânt care m-a lovit din plin, mi-a tăiat respirația: „trebuie să dai din ceea ce n-ai”. Pentru un moment logica îmi era răvășită și făcută bucățele. Expresia pare ilogică, dar la fel de ilogic pare să nu-i dau crezare Monahului Delarohia. În cele din urmă tot Dumnezeu a avut grijă să-mi arate adevărul și să mă scoată pentru a câta oară din încurcătură. Când? Atunci când mi-am dat seama că dacă dai un pic de dragoste cuiva, iubirea ajunge la destinație, dar în sufletul tău nu se împuținează, ci crește. Românul ar numi-o „pofta vine mâncând” și sub nici o formă nu ar numi-o :„tot eu să te învăț până rămân eu prost”!

Dragostea dintre Flori și Ploaie

     Zilele acestea am fost fermecat de iubirea dintre Flori și Ploaie. Primele privesc spre cer neîntrerupt, o viață-ntreagă,  în timp ce Ploaia aleargă nebună spre ele, părăsindu-și Tatăl Nor. În cele din urmă se întâlnesc, iar cei doi devin unul.  Picătura de ploaie mângâie sufletul verde-veștejit al florii, iar ceea ce până atunci era uscăciune și moarte, devine viață!

     Cam așa se întâmplă și cu oamenii: Sufletele, fără dragoste, nu pot supraviețui, au nevoie să ofere dragoste, să jertfească ceva din propria lor ființă, căci doar dăruind pot dobândi. O viață se-mplinește prin renunțări!