vineri, 12 noiembrie 2010
Fum de toamnă
Lumea vorbește de-o toamnă cu ploi
În care pământul înghite noroi,
O toamnă stropită cu gri cenușiu
Ce plânge din cerul ce-i alb-fumuriu.
Dar eu mă gândesc la o toamnă cu fum,
Fum ce răsare din al frunzelor scrum:
Mii de culori și nuanțe-n război
Trosnesc bucurându-se cu mult tărăboi ...
Ah ... frunzelor ce pururea pieriți
De unde putere pe voi să zâmbiți?
Ce înțelepciune cu taină se-ascunde
În glasul vostru ce se propagă prin unde?
Ce ne spuneți voi când vântul v-alintă?
Dar mai cu seamă atunci când focul prezintă
Scântei de un roșu aprins și-nsetat ?...
Poporul de frunze ce arde-i ... deloc tulburat.
Bucuria voastră e de-nțeles:
Încep să-nțeleg ce cale-ați ales
Să-ți îndeplinești serios, cu prisosință
Rolul tău în astă lume - aici e biruință;
Ș-acum liniștite vă faceți trecut
Și astfel viitoru-i cu nou început !
vineri, 5 noiembrie 2010
Moartea unui poet
Vasile Seicaru-La adio
Am auzit și eu vorbind pe alții,
Că poeții-s plini de aspirații...
Și deși nu-s buni de pus la jug,
Ară sufletele făr de plug.
Fiindcă trebuie să se știe clar,
Despre adevărul ce-l declar:
Orice lucru ce-i frumos cu-adevărat
Poartă suflete spre Veșnicu-mpărat!
Așa cum slova ta legată-n rimă
E un leac ce sufletul animă...
Tot așa să fi purtat poet ce ești,
Spre luminatele grădini cerești.
Am auzit și eu vorbind pe alții,
Că poeții-s plini de aspirații...
Și deși nu-s buni de pus la jug,
Ară sufletele făr de plug.
Fiindcă trebuie să se știe clar,
Despre adevărul ce-l declar:
Orice lucru ce-i frumos cu-adevărat
Poartă suflete spre Veșnicu-mpărat!
Așa cum slova ta legată-n rimă
E un leac ce sufletul animă...
Tot așa să fi purtat poet ce ești,
Spre luminatele grădini cerești.
sâmbătă, 23 octombrie 2010
Lumina ...
Tudor Gheorghe - Niciodata toamna...(Tudor Arghezi)
Eh ... Soarele a-mbătrânit și el, lovit de arma timpului ... a timpului ce trece. Lumina sa se lasă cuprinsă de înaintata bătrânețe, iar sfârșitul răcorosului octombrie o-ncleștează între crengile copacilor văduviți de frunze. Lumina, odinioară încărcată cu voioșie și extaz, acum se sparge galbenă printre trunchiuri de copaci și case acoperite de privirea norilor. Asta să-i fie căruntețea? Sau lumina, iubitoare-a spectrului colorat al toamnei caută și ea să se îmbrace cu aceleași culori pastelate?
Vai! ... Ce galben blând are acum lumina în privirea sa. O privire înrudită cu cea plină de înțelepciune a bătrânilor albiți de vreme și ridați de încercări. Și cât de tăcută e lumina ... de mii de veacuri se prelinge peste trupurile secularilor copaci, tăcuți și ei. De mii de veacuri spală fețe de stânci scufundate cu înțelepciune într-un ocean veșnic de tăcere.
Ah ... înțeleapta lumină, firavă cum e, ne ține pe toți. Și fără cuvinte se face iubită, această lumină ce-i pentru om neprețuit dar și veșnic exemplu. Lumina nu are dușman! Întunericul nu e dușmanul ei, ci întunericul e lipsa luminii...
Dumnezeu ne-a dat lumina și dragostea! Fără lumină am muri cuprinși de vidul întuneric. Fără dragoste am muri cuprinși de ariditatea nepăsării.
marți, 12 octombrie 2010
N-ai nevoie de multe cuvinte
Dinu Olarasu - N-ai nevoie de foarte multe
Ca să îi povestești!
N-ai nevoie de multe cuvinte
Fluturașul să-l urmărești!
Uneori e deajuns să te-așezi pe o floare
Presărată cu stele cerești
Și să-i spui legănând ce te doare
Și ce te facă să amorțești.
Ai nevoie să-i spui prin tăcere
Despre un vierme flămând
Ai nevoie să-i spui în tăcere
Fluturașului blând
Ce picnic cocoțat sus pe floare
Ai face oricând
Dacă ți-ar aduce prin rouă culoare
Povestindu-ți un gând!!!
joi, 7 octombrie 2010
Un nor gri ș-apoi altul ...
Tudor Gheorghe - Lied
Pasarea Colibri - Sfarsitul nu-i aici
Un nor durduliu, umplut cu pustiu,
În sufletul meu plutește cu greu!
Fugit de pe cer, chemat de-un mister
Aruncă cu gri - culori nu sunt vii.
Nuanțe se-ascund în planul secund,
Speriate se sparg; risipă - șirag.
Un nor gri de sus - amarnic apus -
Coboară mereu ș-apasă cu greu...
Un alt nor de sus șoptește că nu-s...
Nu-s singur de fel În al vieții castel,
Iar pașii mei sunt - păziți cu-amănunt
De veșnicul El...
miercuri, 29 septembrie 2010
Plutind printre stele !
Grăbește-te! Adu-ți aminte că de sufletul tău atârnă o bucățică de voință ;;) ! Știu că ești ocupat! Dacă mă gândesc mai bine aș spune că ești chiar mai „silitor” decât o furnică. Toată ziua fugi din stânga în dreapta încât cred că dacă s-ar pune pașii tăi cap la cap, poate că ai fi făcut până acum înconjorul pământului.
Oprește-te!
Aruncă-ți privirea spre lună, apoi așteaptă. Așteaptă ca soarele să-și facă treaba și să-și adune razele de lumină de pe fața pământului lăsând astfel loc întunericului să inunde cerul. Odată ce întunericul s-a cuibărit unde odinioară era albastrul senin, găsește în tine un gând pe care prefă-l într-o bărcuță. Da, da, un gând. Ce poate omul să trimită în departare mai repede decât gândul?!
Acolo sus vâslește printre stele. Ce bucurie pentru suflet! Bătută de vântul stelar, bărcuța - gând, leagănă sufletul pe valurile necuprinsului univers pentru om, dar limitatului cosmos pentru Dumnezeu cel veșnic. Nu te lăsa dus de val, plutind prin galaxii străine în derivă. Caută mai bine cea mai apropiată cometa și roag-o frumos să-ți fie vâslă și cârmă. Iar de vei vrea să plutești spre mijlocul Căii Lactee proptește-ți vâsla - cometă pe marginea lunii și împinge cu putere ... Și ce folos îți va aduce această călătorie? Îți va gâdila sufletul și-l va stropii cu apa nădejdii și poate că sufletul tău va exclama în liniștea-i din tine: „Uau! Ce lume frumoasă a făcut Dumnezeu!”
Grăbește-te! ... Acuși e iarna la ușă! Aceasta va aduce gerul, iar stelele vor îngheța pe cer, fără ca barca - suflet să mai plutească printre ele. Dar poate va aluneca:) ...
luni, 27 septembrie 2010
De ce plânge toamna?
Armonia - Murgulet, calutul meu
Într-o clipă de tăcere pe care o împărtășeai cu sufletul tău te-ai gândit vreodată dacă animalele pot plânge? Oare ce culoare au lacrimile lor? Sunt oare transparente? Sunt prea mic și prea neștiutor ca să pot să răspund la această întrebare!
Știu însă că anotimpurile plâng! Iarna varsă picături de ger, iar coșurile fumegânde ale caselor conservă aceste picături înghețate undeva în amintirea oamenilor. Abia când vine primăvara iarna încetează să mai plângă. Primăvara plânge și ea, cuprinsă de durerile nașterii. Curpinsă de travaliu scapă picături de sudoare care udă primele flori ale anului. Apoi vara așterne peste pământ un covor de lacrimi fierbinți, lacrimi uscate scăpate din soarele care nu are umbră.
Iar toamna ... toamna, anotimpul ploios, plânge cu frunze. Toamna scutură pomii încât aceștia scapă sub puterea vântului, a trecerii timpului și a gravitației frunze colorate în nenumărate nuanțe. Copacii - niște glande lacrimale - picură acoperind pământul cu o mare de lacrimi. Oare de ce plânge toamna? Să fie de durere sau de fericire? Poate că plânge după omul ce tânjește după libertate, adevărata libertate, aceea în care sufletu-i prinde aripi săvârșind voia lui Dumnezeu. E ciudat cum trăind în democrație te simți poate la fel de îngrădit ca și altădată. Poate e așa pentru că libertatea sufletească presupune a nu avea nicio „datorie” față de nimeni, nici o remușcare, nici o fatpă josnică care să sufoce sufletul, ci ea cere jertfă de sine, iertare, împăcare, iubire. Sau poate că plânge de fericire! Poate că e fericită că a putut din nou să îndeplinească cu bine rolul care i-a fost încredințat: a pregăti pământul pentru o purificare, o spovedanie, un botez, o Sfântă Împărtășanie atât de necesară reînfloririi vieții în anul ce urmează.
De ce plânge toamna cu lacrimi care și-au pierdut demult transparența?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)