Întâlnire cu sufletul

În clipa în care noaptea își arăta miezul

La geamul meu au poposit lovituri.

Mi-am încordat în întuneric văzul

Și-am deslușit mâini bogate în bătături.

Am deschis o fereastră ...

Era un tânăr ce purta exact aceeași vârsta cu a mea,

Iar când vorbea folosea posesivul „a noastră”,

Era slab, flămând, murdar și încă câteva,

Dar mă privea cu drag și dor ...

și îmi spunea :

Te rog, nu mă lăsa mor.

Mi-a cerut să-i dau de mâncare o faptă bună,

Dar nu aveam în noaptea aceea măcar una;

Am vrut să-i dau, să se spele, cu un pic de apă

Dar lacrimi de părere de rău n-aveam nici una ...

N-am avut nimic să-i dau, decât un gând ...

Suflete al meu, cu tine am să fiu mai blând!

Să te hrănesc ... ca eu să cresc,

Să te feresc ... ca să iubesc!

Oameni de gheață

Scrisă în data de 3-XII-1984, de către Mama Mea!

Un clinchet se-aude-n surdină
Un pas mai aproape de viață,
Cântat de o mână străină
Albastrul, dar cald om de gheață.

Un vis pur și veșnic
Ne strigă din piepturi
Ninsoarea să umple
A noastre deșerturi
De-a pururi ea albă
     și strălucitoare
Să ningă mai tare
Să-albească mai tare
Să umple pustiul cu
    multă iubire
Să știm ce-i tandrețea
    și floarea și cerul
Și dorul ...
Și ...
Un țipăt se sparge-n lumină
Un pas mai departe de viață
Și totuși e-o mână străină
Albastrul, dar mort
Om de Gheață.

Să nu ajungi ca și poetul care și-a pierdut vederea

Privește bine unde calci în viață,
Adu-ți aminte că timpul este doar o ață
Ce are-un capăt de-nceput
Și până la urmă-i liliput.
Nu pribegi prin locuri efemere,
Că de-i așa, culegi și dai durere,
Iar când firavul fir s-apropie de sfârșit
Să poți să ai un cuget liniștit:
Că n-ai pierdut a ta avere
Precum poetul și-a pierdut prețioasa sa vedere ...

O pungă de timp - o comuniune

     M-am gândit că pentru tine cel mai frumos cadou ar fi o pungă mare de „timp”. Am vrut să îți cumpăr una, dar mi s-a spus că nu există magazin pe Pământ care să țină pe stoc așa ceva, totuși, să încerc la Dumnezeu. M-am dus la fabrica de timp și l-am rugat pe Meșterul Lumii să îmi dea o pungă umplută cu secunde și minute, pentru că văzându-te înhămat în forfota lumii, nu prea te plângi de altceva, decât de foame de timp.

     Dumnezeu mi-a răspuns că timp avem toți, atât cât ne trebuie, numai că îl umplem cu „plasticuri” și alte „chiciuri” ... Apoi mi-a arătat o ață lungă pe care se cățărau secundele spre un punct ce se pierdea prin veacuri ce or să fie. Întreaga frânghie se mulina într-un ghem care se numea „Plinătatea timpului”. Secundele cinau fericite părtașe fiind la comuniunea pe care și-o doreau încă din copilăria lor. Mă priveau cu ochii înotând într-un ocean de răbdare și-mi trimiteau fracțiuni de secunde care să-mi spună că timpul trece pentru ca eu, omul, să mă rog și să lucrez ca fiecare secundă a vieții mele să o duc spre ghemul acela al comuniunii, al comuniunii secundelor datorită comuniunii bazate pe dragoste dintre oameni.

Iartă-mă

Cu oasele înghețate de gerul cumplit

Mă cari în spate, deși ești profund ostenit!

Nu poți alerga nici învelit cu toropeala verii,

Căci negreșit de mine te sperii

Când vezi că sunt atât de greu și  mare

Și totuși tu mă duci  în spinare ...

Nu poți să mergi,

Nu poți să alergi

N-ai libertate,

Ai piedici deșarte:

De zile și ani mă duci în spinare,

Căci d-astă dată libertatea stă în iertare.

Iartă-mă și vei scapa de-o greutate,

Iartă-mă și vei avea libertate!

Iartă-mă tu ...

Dorința Luceafărului ...

Și Luceafărul privește din potirul cenușiu
Spre pământul cald, ce se dezbracă de pustiu
Și-ș dorește atât de tare să se facă om,
Să fie și el un sistem anatom.
Să prindă viață,
Să aibă o față
Pe care să-i curgă lacrimi de iubire,
Să poată și el să tânjească după fericire:
Ce dar de mare preț aveți
Vă rog, din suflet să nu-l pierdeți!

Omenire de zidari

Toți suntem mai mult sau mai puțin zidari,
Dar oare câți suntem și meșteri mari?
Toți zidim în viața asta un-zid
Și-l făurim și p-un pământ arid ...
Prin dragoste și flori în fapte
Creăm un zid înalt cât șapte,
Iar când uităm să mai iubim cum trebuie
Cu plâns amar, zidul se pierde!
Iar când din marea noastră nepăsare
Optăm să stăm în așteptare,
Zidul nu mai crește - stă pe vine ...
Și abia că se mai ține ...
Clipe-ntregi se pierd așa
Câte ziduri vor stagna?