Viciul - încununarea păcatelor!

Păcatele născute, în timp, prin mine
s-au așezat în șir indian și,
îngrămădite în scurtul interval de timp al vieții mele,
s-au strâns atât de tare
încât s-au făcut ață -
șnur ce mi-a legat gura
ca ea să nu poată grăi
atunci când prietenul meu
tremura după o vorbă bună
care să-i aline durerea!
Păzește-ți fiecare clipă a vieții
și nu lăsa viciul
să-ți lege sufletul
cu neputința de a mângâia
prin fapte, cuvinte
sau zâmbete!

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă;

Cândva,
Dragostea, S-a deșertat pe Sine în fața oamenilor
strigând: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă”*;
Aceasta întâmplându-se
după ce Ura s-a încolăcit în jurul Iubirii
încercând să-i sugrume orice rază care-i alimenta ființa:

pe măsură ce Negrul zvâcnea să ucidă Lumina
Ea îl îmbrățișa lăsându-se biciuită de Ură,
iar stropi mari din sângele Dragostei pătau mantia neagră a Întunericului,
risipind Bezna, căci erau stropi de lumină!

Iată de ce, Întunericul nu poate cotropi niciodată Lumina
și de ce Dragostea nu poate murii în fața Urii
și totuși:
Tu câtă Lumină ai?


____________________
* Evanghelia după Matei, capitolul 10, versetul 28.

Dragostea face diferența

Toate gâzele din lume sunt la fel - gâze.

Diferența dintre ele e făcută de soarele care le îmbracă în contur. 

Devin vizibile, frumoase!

Soarele - putere exterioară, din altă lume!

Toți oamenii sunt la fel - oameni.

Între oameni - o singură diferență -

dragostea.

Ea dă contur, strălucire, frumusețe ... 

... și e din altă lume, a Necreatului Dumnezeu!

Ce înseamnă să ai fiori?

Ce-nseamnă să ai fiori?

Înseamnă să-ți torni o cană de furnici în suflet.
Acestea te vor invada și fie te vor mânca de viu, fie vor asana (în sens de „a vindeca”) pământul în care mișună (pentru că de, suntem toți chipuri de lut).
Diferența dintre aceste două căi e făcută de credința, nădejdea și dragostea ta!

Să dai din ceea ce nu ai!

     Părintele Nicolae Steihardt spunea un cuvânt care m-a lovit din plin, mi-a tăiat respirația: „trebuie să dai din ceea ce n-ai”. Pentru un moment logica îmi era răvășită și făcută bucățele. Expresia pare ilogică, dar la fel de ilogic pare să nu-i dau crezare Monahului Delarohia. În cele din urmă tot Dumnezeu a avut grijă să-mi arate adevărul și să mă scoată pentru a câta oară din încurcătură. Când? Atunci când mi-am dat seama că dacă dai un pic de dragoste cuiva, iubirea ajunge la destinație, dar în sufletul tău nu se împuținează, ci crește. Românul ar numi-o „pofta vine mâncând” și sub nici o formă nu ar numi-o :„tot eu să te învăț până rămân eu prost”!

Dragostea dintre Flori și Ploaie

     Zilele acestea am fost fermecat de iubirea dintre Flori și Ploaie. Primele privesc spre cer neîntrerupt, o viață-ntreagă,  în timp ce Ploaia aleargă nebună spre ele, părăsindu-și Tatăl Nor. În cele din urmă se întâlnesc, iar cei doi devin unul.  Picătura de ploaie mângâie sufletul verde-veștejit al florii, iar ceea ce până atunci era uscăciune și moarte, devine viață!

     Cam așa se întâmplă și cu oamenii: Sufletele, fără dragoste, nu pot supraviețui, au nevoie să ofere dragoste, să jertfească ceva din propria lor ființă, căci doar dăruind pot dobândi. O viață se-mplinește prin renunțări!

România de azi

Învelită cu toamnă,

la colț de gerar

suspină o doamnă

prelung și amar ... 

Căci inima-i roasă

de-un vierme străin

ce-n suflet îi varsă,

în râuri, pelin!

Cu fruntea plecată

și mâini sângerând

femeia-nserată

tresare plângând.

Și-n chipu-i frumos

brăzdează canal

cuvântul hidos,

urât,
infernal,

plecat mercuriu

din propriul ei fiu...

E România de azi ...