Cununa Sfântului Andrei

Pe sub stele înghețate de gerul istoriei
se perindă voci de oameni grei
ce înnoadă cuvinte și-mpletesc minciuni :
 „dărnicia nu-ți așează cununi!”
Unde-i rostul unor astfel de cuvinte
când Andrei nu înceta a privi-nainte,
când piroane flămânzite de tristețe
se-mbrăcau în sânge de-o profundă frumusețe,
sânge ce curgea din viața Sfântului Andrei
toată dăruită Unicului dintre zei ...

Ce te faci cand nu stii ce sa faci?

Ce te faci când îți iese-n cale,
Când nervii parc-ar rupe zale,
Un chip blând și-nsiropat cu „drag”
Și negri nori în pulbere se sparg?

Ce te faci atunci când scapi din rău,
Razant când treci pe lâng-adâncul hău,
Și negrul îmbrăcat în întuneric
Are un comportament coleric?
Căci nebun că te-a pierdut tangent
Urlă ca să fie mai stringent.

Ce te faci când șansele te-au părăsit
Și simți că sufletul ți-i pustiit?
Când înglobat de-o strașnică presiune
Așteptarea e un rumenit tăciune?


Ce te faci când nu știi ce să faci?
Când n-ai cuvinte vocea să ți-o-mbraci?
Atunci să taci ... și-n inimă să spui
O rugă pentru cel al nimănui.
Și să te rogi cu sufletu-mpăcat
Căci ce ai dat ... ai câștigat !!!

Poezie închinată Sfântului Nectarie prăznuit în data de 9 noiembrie.
Despre acest sfânt citiți aici :   http://bunatati-simple.blogspot.com/2010/11/sfintul-nectarie.html

Pisicul și cățelul

Ia, un mâț tărcat și roșu
Cu privirea mai naivă
Și c-un glas ce îi mierosu
Îi șad dungile a stivă.

Stă și miaună la ușă,
Eu îi spun c-acas nu-i nimeni,
El mânat de goala-i gușa
M-ar mânca baș și pe mine.

Dar cum glasu-i o alarmă,
Toată curte-aprins de știre,
Nu e chip să mai adoarmă,
Cer mâncare în neștire.

Obosit de-atâta zarvă
Mâțul șade-acum pe coadă
Și pe-un câine îl observă,
Că-i vecin, și nu-i de sfadă.

Dar apoi emoție mare:
Ușa omul o deschide,
Câinele s-agită tare,
Să alerge coada-i prinde.

Până când din întâmplare
Peste capul mâței roșii
Coada-ciot zvâgnită tare
Zvârcolește toți pufoșii.

Nu-i un bai atât de mare
Căci cățelul și pisicul
Au o prietenie tare:
Ce atinge infinitul ...

Nu fi trist în exces!

Viața aleargă grăbită prin timp
țintind la final nemurirea -
un blând și ceresc, chiar măreț anotimp
ce ține în el doar iubirea.
Dar scopul final e greu de atins,
căci viața e trasă-napoi
prin sufletul stins și greu de aprins
ce-a uitat bucuria să mai fie vioi.
Tristețea prea multă înseamn-alergare
a inimii ce vrea la cer,
numai că-i pe-o rătăcită cărare
și plină de-un negru mister.
Tristețea e bună, dar nu în exces
căci poartă cu sine venin,
ce pornește în suflet degradantul proces
și totul în jur se arat-a pelin!

Sădește un pom - un alt înțeles!

      

        Există o vorbă ce s-a născut din bătrâni și se tot naște, din buze înțelepte, până astăzi! Ea poartă în sine o idee: sădește-un pom! - pomul sufletului tău, cu o coloană vertebrală dreaptă pentru că doar dragostea de dreptate îl poate înălța până la căldura și lumina fericirii oferită de Soarele Nemărginit, căci doar prin mângâierea Lui copacul vieții tale poate înflori oferind flori colorate și fructe ale bunătății celor din jurul tău, apropiați deplin sau mai puțin. Abia atunci ți-ai împlinit viața, când ți-ai împărtășit din dragostea ta Lui și celorlalți!

Dragostea - pilon spre nemurire!!!

     Ce caldă e lumina toamnei! Frunzele ce plutesc spre pământ încălzesc prin mișcarea lor aerul adormit de liniște. Raza soarelui, după ce trece de sita din frunze, pășește agale pe geamul ferestrei, îndrăznind sfioasă să-mi intre în casă. Acolo luminează unul din nenumăratele colțuri întunecate ale înțelepciunii mele. Înțeleg acum renașterea de mii de ani a toamnei. Fiecare gest al ei e ancorat în veșnicie, căci frunza dacă se face pământ se face ca din ea să crească altă viață! Pe semne că știe că doar dragostea e cea nemuritoare și că doar acele lucruri, ce-s atinse de blândețea ei nemărginită, rămân întru desăvârșire. Restul, lipsit de iubire, se preface-n praf și pulbere!

Plouă cu liniște!

Afară plouă
cu stropi mari de liniște,
iar picăturile ce mângăie pământul
glăsuiesc ...

În lumea sufletului
nu există om
cu adevărat mut
sau orb
sau surd,
ci există din aceea
care nu vor să spună,
să vadă,
să audă.

E păcat să n-ai cu tine
ascuțitul cuțit al voinței
pe care să-l folosești
ca să tai o bucată de timp,
s-o faci farfurie
și să servești liniște
plutind cu sufletul
pe zgomot de ploaie!
Oprește-te o clipă ...