Oamenii vânează vânt

Într-o noapte -
cu un cer
spălat aprig de nemilostivul Ger
trimit săgeți
spre-acei pururea-zburând sticleți;
când,
prin adierea unui gând
șoptit tainic de-al Înțelepciunii Sfânt
observ că totul e vânare de vânt ...
Căci prea de multe ori căutăm acolo unde nu-i
fericirea veșnică, aceea hărăzită omului.
Am rătăcit în efemeritate
căutând viață, unde doar moarte se mai poate,
am rătăcit cu totul alergând
și doar în praf și-n pulbere sperând,
ne-am depărtat de Sursa de Lumină
fugind în întuneric, atrași de falsa lună plină!
Căci nu există fericire în bezna-n care ne aflăm!
Aceasta s-o vedem, dacă vrem să ne salvăm!

Un șanț cu mulțumiri

Din apusul unui an

se naște-un zornăit puternic;

e-al plugului

ce nu vrea a se trage-n van,

căci astfel ar săpa

un șanț firav, un șanț nemernic.

Ci el ar vrea ca-n urma lui să curgă

din suflete ce-au fost și încă sunt,

un râu de mulțumiri ce-nvolburat îmburdă

bolnavul dor după pământ,

și care mai apoi, evaporându-se cu totul

să-nghețe-n sticle argintii,

ce scânteiind să-și facă-n tihnă rostul,

lui Dumnezeu a-I mulțumi!

Inspirăm fapte!

Uneori, faptele, fragile cum sunt,
se sparg exponențial, în cioburi -
sticle nebune cu-n râs ascuțit
ce până la urmă ciobesc viața
lăsând să curgă lacrimi roșii...
Alteori, faptele se împlinesc
spărgându-se în scântei, tot ascuțite,
ce zgârie întunericul și fac loc luminii
pentru ca viața să crească spre cer!
... ambele, se lasă inspirate de suflet,
pătrunzându-i în rărunchi...
unde, la umbra timpului trecut,
dictează moartea sau viața,
supunându-se înțelepciunii care zice:
după faptă și răsplată ...

Un șir de oameni,
lung cât grecul PI,
s-ar prăpădii înecați în tuberculoză,
de n-ar exista ieftina și mângâitoarea iertare!

Întreaga viață, un colind

În viață tu să cauți mereu -
îmi spune-un gând lipsit de eu -
să fi în veșnic colindare
și nicidecum în cârâit de zale.
Să cânți în casa celui apropiat
o veșnică colindă,
să poți să-i dai un mângâiat,
căci pentru suflet e merindă.
Cu dragoste să-ți umpli răsuflarea
și fiecare mic cuvânt
să-i înceteze veșnic căutarea
prețioasei fericiri pe alt pământ.
Să înțeleagă omul care-i ostenit
că fericirea-i într-un singur loc
unde obrazu-apucat de-a înflorit
și sufletul e pur ca un boboc.
Să nu se sperie însă cineva
că puritate nu mai are,
căci dragostea nu-i altceva
decât uriașa iertare,
e-mbrățișarea cea mai caldă
pentru acel ce se căiește
și de acum nu se mai scaldă
în lacul cu păcate, rece.

Cununa Sfântului Andrei

Pe sub stele înghețate de gerul istoriei
se perindă voci de oameni grei
ce înnoadă cuvinte și-mpletesc minciuni :
 „dărnicia nu-ți așează cununi!”
Unde-i rostul unor astfel de cuvinte
când Andrei nu înceta a privi-nainte,
când piroane flămânzite de tristețe
se-mbrăcau în sânge de-o profundă frumusețe,
sânge ce curgea din viața Sfântului Andrei
toată dăruită Unicului dintre zei ...

Ce te faci cand nu stii ce sa faci?

Ce te faci când îți iese-n cale,
Când nervii parc-ar rupe zale,
Un chip blând și-nsiropat cu „drag”
Și negri nori în pulbere se sparg?

Ce te faci atunci când scapi din rău,
Razant când treci pe lâng-adâncul hău,
Și negrul îmbrăcat în întuneric
Are un comportament coleric?
Căci nebun că te-a pierdut tangent
Urlă ca să fie mai stringent.

Ce te faci când șansele te-au părăsit
Și simți că sufletul ți-i pustiit?
Când înglobat de-o strașnică presiune
Așteptarea e un rumenit tăciune?


Ce te faci când nu știi ce să faci?
Când n-ai cuvinte vocea să ți-o-mbraci?
Atunci să taci ... și-n inimă să spui
O rugă pentru cel al nimănui.
Și să te rogi cu sufletu-mpăcat
Căci ce ai dat ... ai câștigat !!!

Poezie închinată Sfântului Nectarie prăznuit în data de 9 noiembrie.
Despre acest sfânt citiți aici :   http://bunatati-simple.blogspot.com/2010/11/sfintul-nectarie.html

Pisicul și cățelul

Ia, un mâț tărcat și roșu
Cu privirea mai naivă
Și c-un glas ce îi mierosu
Îi șad dungile a stivă.

Stă și miaună la ușă,
Eu îi spun c-acas nu-i nimeni,
El mânat de goala-i gușa
M-ar mânca baș și pe mine.

Dar cum glasu-i o alarmă,
Toată curte-aprins de știre,
Nu e chip să mai adoarmă,
Cer mâncare în neștire.

Obosit de-atâta zarvă
Mâțul șade-acum pe coadă
Și pe-un câine îl observă,
Că-i vecin, și nu-i de sfadă.

Dar apoi emoție mare:
Ușa omul o deschide,
Câinele s-agită tare,
Să alerge coada-i prinde.

Până când din întâmplare
Peste capul mâței roșii
Coada-ciot zvâgnită tare
Zvârcolește toți pufoșii.

Nu-i un bai atât de mare
Căci cățelul și pisicul
Au o prietenie tare:
Ce atinge infinitul ...