Cată spre cer

Dumnezeu a transformat dragostea în culoare,
din aceea, care nu piere niciodată
și a turnat-o peste o floare ...
ba nu, peste întreaga ființă minunată.
Cu aceeași dragoste a luat o fărâmă de pământ odihnit,
a tăiat o bucată din luciul apei,
țărân-a făcut-o cearceaf infinit,
iar luciul - zâmbitoare și albe scântei.
Timpul a trecut construind în urma lui un pod de veacuri
peste care nu se poate trece înapoi,
doar cerul păstrează neciopârțit aceleași laturi
privit fiind cu blândețe de suflete moi.

Ce bine că sunt încă multe priviri

ce se plimbă grăbite spre soare

și duc tolbe ce-s pline cu știri

și povestesc despre-o dragoste mare.

Ce bine că lumea mai poartă ș-acuma în ea
oameni plimbându-și văzul spre stele
nu doar ce cată spre casa de stea
să afle de ploi - să se ferească de ele!