miercuri, 15 decembrie 2010

Moarte de fulg!

Am luat un fulg și l-am privit ș-era atât de mare,
Iar eu sunt mic - atât de mic,
Dar strig că fulgu-i tare!
Tăcut și cald pe interior
Se stinge-ncet
și-mi dă fior
Căci moare alb, senin și-ntaină
Și moartea lui nu-i spaimă
Căci e-mpăcat cu viața lui !
Cu viața simpl-a fulgului !

marți, 14 decembrie 2010

Unii fluturi se fac licurici



Ce haos frumos!
Fluturi albi și totuși colorați cu dragoste cerească zboară frenetic așteptând să răsară noaptea.
Nu toți fluturii se fac omizi!
Unii, la căderea nopții și sub lumina străzilor și a sufletelor iubitoare, se fac licurici!
Aceștia absorb griul posomorât al cerului zilei și estompează întunericul nopții.
Cât de haotic ninge pentru mine! Ce înțelepciune tainică s-ascunde însă în drumul fiecărui fulg de nea în drumul lui spre inima ta!

vineri, 10 decembrie 2010

Culmea ignoranței !



25 decembrie, în fiecare an
E ziua Ta ...
O zi în care îmi iubesc plăcerea mea
Atât de tare și de mult
Încât tristeți-i Tale-s surd!
Râd, joc ... mă joc cu mese pline
Și râsul meu se face-un spine,
Ce se-adaugă la coroana țepilor cu sânge -
Tu, Suflet care plânge!

Sunt invitat la ziua Ta și eu și el și ea și tu,
Și Tu mă-mbii cu un Crăciun senin - albastru
Iar eu nu-Ți spun nimic,
N-am să-Ți dau nici gestul cel mai mic;
În seara de Crăciun sunt ocupat,
Atât de ocupat încât să știu,
Că spiritul Crăciunului e viu
Doar atunci când stăm de vorbă -
Tu și eu !!!


luni, 6 decembrie 2010

Dincolo de „impasibil”

Mulți dintre noi suntem măcinați de griji deșarte...
Și de-acelea, ... sfărâmate;
Petrecând prin întuneric
Și ghidați fiind de-un comportament coleric
Suntem pești ce se aruncă singuri pe uscat !

Sub lumina soarelui ce arde fără milă,
Folosind privirea ce-i sterilă
Ne jucăm cu „impasibil”;
Până azi ...
... De acum ... suntem ajutori de sfinți
Ocrotiți de Nicolae, cel ce-i mare-ntre părinți !!!



luni, 22 noiembrie 2010

Falnicul Cerb !

Un cerb falnic cu piept topit în fier,
Cu-nțelepciune scăldată în divinul fler,
Pe cărări sculptate-n timp acum și odinioară
Pășea încet ș-avea curând să moară.

Valuri spumegânde din izvorul dorului curat,
Valuri oglindii inundă inima cu suflet colorat.
Atât de multe valuri unul peste altul se adună,
Ochii cerbului prin lacrimi vor să spună:
„Că-i în drum spre-a lui cerboaică mult iubită
C-o iubește lepădând orice ispită.”

Frunza plopilor ce pururi zice câte-un vers
D-astă dată plânge de-o aude-un univers!
Iară lacrimile-i strigă-n cor spre surul cerb:
„Ferește-te d-otrava glonțului imberb !”

Un vânător citea în licărirea ochiului senin
Și încerca să-și lepede din inimă imensul său pelin:
„Dar un trofeu atât de mare și frumos
V-aduce satisfacție peste-aceea unui gest pios !”
Iar ultimul cuvânt ce-l spuse-n gândul său murdar
Lovi trăgaciul pentru-o clipă doar
Glonțul mut și rece ca un sentiment indiferent
Spulberă în cerb ce-a fost o dată inerent.
Însă plumbul făurit de om cu-atâta lăcomie dură
Nu poate-a străpunge acolo unde dragostea e pură!

Căzând împins de calda-i răsuflare,
Nici o clipă nu privea spre locul dinspre care
Îi venea moartea, răspândită de-otrava glonțului imberb,
Ci privea neîncetat cu ochii lui senini de cerb
Spre cărarea care duce spre a lui iubită
O cărare de acum cu flori croită ...

Ideea, povestea, am găsit-o în cartea DESPRE OMUL FRUMOS al domnului Dan Puric. M-a impresionat și am încercat să o versific.


vineri, 19 noiembrie 2010

Mi-e dor

Noi, cei ce ne-mbrăcăm cu lumea-ceasta,
Noi, cei osteniți cu griji ce sunt și care nu-s,
Toți strigăm în cor formula asta:
„Mi-e dor de dorul de-a ajunge sus.”
Și ce ne-am face totuși fără dor?
Am concura nebuni spre „am să mor”,
Căci dorul caut-a sa consoartă
Și viața fără dragoste-i deșartă.
„Mi-e dor și doare” cântă sufletul iubind
Și dragostea-i atât de mare
Încât  o inimă de plumb auzi trosnind
Atunci când lacrimi curg de dor ...
... și nu de jale ...

luni, 15 noiembrie 2010

Autoevaluare

Gil Ionita - Sa ne iubim
 


Într-o seară care părea plină de noiembrie
Mi-am deschis, cu ajutorul unui gând, pieptul.
Am găsit inima-nghețată așa cum e decembrie.
Iar lângă ea, tremurând sufletul meu - bietul !!!

În loc să alerge inhalând răcoare,
Era-ncovoiat, iar eu îl priveam cu stupoare.
În spate ducea, cine știe de când
Egoul meu  - cică se spune că-i blând.

Rapid am luat o carte de-amintire
Și am început s-o răsfoiesc în neștire.
Fiecare filă din trecut spunea despre mine:
E sigur: „nu te cunoști deloc bine.”

Se vedea clar cum e albul sub negru
Că egoul meu mă ducea spre marșul funebru.
Mă vedeam neîncetat mai mare decât îs
Credeam despre mine că sunt axis-mundis.*

Într-adevăr, mândria-i curată nebunie...
Poate că-i cea mai mare înșelătorie...

*axis-mundis = centrul lumii