joi, 10 martie 2011

Oglinditul sufletului

Purtate de aer pe spinare de timp,
apar venind dinspre copilăria mea,
cuvinte!
Trecutul le-a împachetat și a avut grijă
să le expedieze mereu înspre prezent.
Astăzi, slovele s-au cuibărit
între paginile amorțite ale unei cărți
peste care s-au așternut, ca un praf,
admirația și simpatia.
Despachetate,
ele se contopesc cu sufletul
curgându-mi prin vene
și ajungând să poposească
în inimă și minte!
Mă irigă cu informații
cum că lumea s-a întors pe dos,
aruncă cu munți, plouă cu oceane,
căldura răsare din pământ 
având petale roșii de lavă,
gheața plânge cu lacrimi
ce până la urmă se dovedesc a fi de mercur!
Apoi un gând:
Lumea e cea mai mare oglindă a mea și a ta,
căci pe chipul ei se reflectă furtuna nebună
ce-nghite hapsână suflet de om!



miercuri, 2 martie 2011

Cată spre cer

Dumnezeu a transformat dragostea în culoare,
din aceea, care nu piere niciodată
și a turnat-o peste o floare ...
ba nu, peste întreaga ființă minunată.
Cu aceeași dragoste a luat o fărâmă de pământ odihnit,
a tăiat o bucată din luciul apei,
țărân-a făcut-o cearceaf infinit,
iar luciul - zâmbitoare și albe scântei.
Timpul a trecut construind în urma lui un pod de veacuri
peste care nu se poate trece înapoi,
doar cerul păstrează neciopârțit aceleași laturi
privit fiind cu blândețe de suflete moi.

Ce bine că sunt încă multe priviri
ce se plimbă grăbite spre soare
și duc tolbe ce-s pline cu știri
și povestesc despre-o dragoste mare.
Ce bine că lumea mai poartă ș-acuma în ea
oameni plimbându-și văzul spre stele
nu doar ce cată spre casa de stea
să afle de ploi - să se ferească de ele!




miercuri, 23 februarie 2011

Ce este dorul? ...




Într-un amurg de seară
mi-am aruncat privirea spre potirul cerului,
din care curgea un roșu aprins...
Căldura flăcării adormite a soarelui
a topit sigiliul de gheață din inima mea
lăsând să se deschidă o fereastră
prin care a curs un dor
ce a început să-mi dea târcoale
... și să mă doară.
L-am prins între două gânduri răzlețe,
mi-am dat jos ochelarii de cal
și am încercat să-l privesc
dintr-un unghi cât mai larg posibil.
... am văzut că e prietenul meu.
Cândva, în trecut,
într-unul mai îndepărtat sau apropiat,
m-am bucurat gustând din momente frumoase.
Momentele frumoase au răsărit doar udate de dragoste
și tot prin dragoste au devenit prețioase
... dar rădăcina le-a rămas în trecut.
Așa că dorul și-a luat perseverența ca armă
și a început să mă mângâie cu ea,
hotărât fiind să nu mă lase în pace
până ce nu sap o groapă în prezent
și semăn în ea momente frumoase
ce trebuie udate cu dragoste.
... Acesta este dorul:
un neadormit și pisălog prieten
care are grijă să te facă să-ți dorești să iubești!

luni, 21 februarie 2011

„Pedagogia” amintirilor !

Azi, 20 februarie, mi-am luat camera
și am plecat cu ea la vânat de amintiri
lăsând undeva în urma mea himera
și căutând să-mi aduc aminte de cât mai multe trăiri.
Mi-am luat camera și m-am închis în ea,
am deschis cufărul învelit în praf arhaic
și am întins pe masă întâmplări peste care a trecut vremea,
pe care uneori le-am trăit cu totul prozaic.
Apoi m-am oprit și mi-am propus
să încerc să învăț din mormanul trecutului
cum ar trebui prezentul condus
pentru o sclipire în plus a viitorului.

miercuri, 16 februarie 2011

Întâlnire cu sufletul

În clipa în care noaptea își arăta miezul
La geamul meu au poposit lovituri.
Mi-am încordat în întuneric văzul
Și-am deslușit mâini bogate în bătături.
Am deschis o fereastră ...
Era un tânăr ce purta exact aceeași vârsta cu a mea,
Iar când vorbea folosea posesivul „a noastră”,
Era slab, flămând, murdar și încă câteva,
Dar mă privea cu drag și dor ...
și îmi spunea :
Te rog, nu mă lăsa mor.

Mi-a cerut să-i dau de mâncare o faptă bună,
Dar nu aveam în noaptea aceea măcar una;
Am vrut să-i dau, să se spele, cu un pic de apă
Dar lacrimi de părere de rău n-aveam nici una ...
N-am avut nimic să-i dau, decât un gând ...
Suflete al meu, cu tine am să fiu mai blând!
Să te hrănesc ... ca eu să cresc,
Să te feresc ... ca să iubesc!




duminică, 13 februarie 2011

Oameni de gheață

Scrisă în data de 3-XII-1984, de către Mama Mea!

Un clinchet se-aude-n surdină
Un pas mai aproape de viață,
Cântat de o mână străină
Albastrul, dar cald om de gheață.

Un vis pur și veșnic
Ne strigă din piepturi
Ninsoarea să umple
A noastre deșerturi
De-a pururi ea albă
     și strălucitoare
Să ningă mai tare
Să-albească mai tare
Să umple pustiul cu
    multă iubire
Să știm ce-i tandrețea
    și floarea și cerul
Și dorul ...
Și ...
Un țipăt se sparge-n lumină
Un pas mai departe de viață
Și totuși e-o mână străină
Albastrul, dar mort
Om de Gheață.

joi, 10 februarie 2011

Să nu ajungi ca și poetul care și-a pierdut vederea

Privește bine unde calci în viață,
Adu-ți aminte că timpul este doar o ață
Ce are-un capăt de-nceput
Și până la urmă-i liliput.
Nu pribegi prin locuri efemere,
Că de-i așa, culegi și dai durere,
Iar când firavul fir s-apropie de sfârșit
Să poți să ai un cuget liniștit:
Că n-ai pierdut a ta avere
Precum poetul și-a pierdut prețioasa sa vedere ...