Pisicul

Vangelis-Prelude


E toamnă și totuși ninge
Cu frunze proaspăt rumenite ...
Căldura încet se stinge;
Doar visele rămân tot aurite.

Iată: E toamnă și plouă
Cu amintiri mărunte ...
Diminețiile stropesc cu rouă;
Doar stelele-s mereu cărunte.

Din atâtea amintiri străbune
Aleg din toamnă una...
E cel mai rumenit tăciune
Și cred că-l vede chiar și luna.

Ascult ... pierzându-mă în timp;
Trecut ce-acuma-i „odinioară”,
Un glas în început de anotimp,
Un mâț ce vrea sub aripioară.

Lângă un drum lung străjuit de duzi,
De-acuma deveniți și ei cărunți ...
Acolo unde oamenii sunt surzi,
Iar ochii le sunt răi și crunți.

Lacrimi triste-i curg din suflet
Picurând peste blăniț-ai neagră,
Ochi-i verzi pătați de plânset
Cată cu amar spre lumea oarbă .

Slab și înecat de foame
Crede că de-acum se stinge,
Singur printre-atâtea drame ...
Însă Cerul îl atinge.

O pisică albă-i mamă ...
N-are pui și nici nu face.
Ea trăiește propria-ai dramă
Căci de-o viață stearpă zace.

Toamna pare că-nflorește
Cu petale - frunze arse!
În cei doi un zâmbet crește,
Un fior încet se coase ...

Drumul paralel cu orizontul
S-ar mișca un pic din loc
Ca să țină-n loc prezentul,
Dragostea ce-a stins un foc.

Foc ce mistuia în suflet
Mii de raze de nădejde
Și la ultimul răsuflet
Nu e loc de deznădejde...

Negrul mâț împovorat cu plânset,
N-a-ncetat a se ruga.
Căci printre un mieunat și-un scâncet
Înălțase ruga sa !