Lumina ...

Tudor Gheorghe - Niciodata toamna...(Tudor Arghezi)
     Eh ... Soarele a-mbătrânit și el, lovit de arma timpului ... a timpului ce trece. Lumina sa se lasă cuprinsă de înaintata bătrânețe, iar sfârșitul răcorosului octombrie o-ncleștează între crengile copacilor văduviți de frunze.  Lumina, odinioară încărcată cu voioșie și extaz, acum se sparge galbenă printre trunchiuri de copaci și case acoperite de privirea norilor. Asta să-i fie căruntețea? Sau lumina, iubitoare-a spectrului colorat al toamnei caută și ea să se îmbrace cu aceleași culori pastelate?

     Vai! ... Ce galben blând are acum lumina în privirea sa. O privire înrudită cu cea plină de înțelepciune a bătrânilor albiți de vreme și ridați de încercări. Și cât de tăcută e lumina ... de mii de veacuri se prelinge peste trupurile secularilor copaci, tăcuți și ei. De mii de veacuri spală fețe de stânci scufundate cu înțelepciune într-un ocean veșnic de tăcere. 

     Ah ... înțeleapta lumină, firavă cum e, ne ține pe toți. Și fără cuvinte se face iubită, această lumină ce-i pentru om neprețuit dar și veșnic exemplu. Lumina nu are dușman! Întunericul nu e dușmanul ei, ci întunericul e lipsa luminii...

     Dumnezeu ne-a dat lumina și dragostea! Fără lumină am muri cuprinși de vidul întuneric. Fără dragoste am muri cuprinși de ariditatea nepăsării.