marți, 28 decembrie 2010

Vai de parinții care-(n)ascultă de copii!

Vai de părinții care ascultă de copii,
Nu de alta, dar mintea nu l-i coaptă!
Și-n loc de multe bucurii
Un „te iubesc” nu-ți spun măcar în șoaptă
Atunci când bătrânețile ți-s largi
Și-n tine n-ai putere să mai faci o faptă!

Vai de părinții care n-ascultă de copii,
Căci prin sufletele lor ce-s străvezii
De-atâta modestie și iubire
Curge o măreață dăruirie:
Un izvor,
Un izvor prin care curge dor!

Pentru că zilele astea, deși nu sunt părinte am ascultat și eu de un copil puțin mai mare ! ... și ...




joi, 23 decembrie 2010

Crăciunul - actual și străbunul!

Un glas metalic, crud, părăsește clopotul învelit în ger,
Pășește pe fulgi care cad și se grăbește spre cer!
De sus,
Iisus
Îl trimite s-alerge spre suflet de om
Să spargă tăcerea ce-l face neom...
Glas de biserică - voce de clopot
Vestește că vine în repede tropot
Crăciunul-
Actual și străbunul !!!

De veacuri apare
Ca să alunge-ntristare.
Se-așează la masă
În fiece casă.
Doar un lucru să-i oferi ar vrea:
Să nu uiți că pe cer a răsărit o stea,
O stea cu-n mesaj ce-i scris cu lumină,
O stea ce vrea viața să-ți fie senină,
Un astru ce-ți spune
Că Iisus e în lume,
Domnul ce-a pus
Nimic mai presus
... de iubire!

marți, 21 decembrie 2010

De ce mor animalele?

De ce mor animalele?

Mor pentru mine ...
Și se sting senine!
O viață m-au slujit învățându-mă „devotament”!
Iar moartea lor îmi este testament
Căci ce altă moștenire mare
Îmi poată lăsa ceva ce-i cu un pic mai mare ca o floare?
Atunci când mor -
Stârnesc un dor!
În toată viața lor mi-au fost aproape
De multe ori sărit-au tristețea să o-ngroape
Iar acum, acum când pleacă
Vor un sfat prin inimă să-mi treacă:
„Nu plânge după noi,
Gândește-te la voi,
Te roagă !!!”

miercuri, 15 decembrie 2010

Moarte de fulg!

Am luat un fulg și l-am privit ș-era atât de mare,
Iar eu sunt mic - atât de mic,
Dar strig că fulgu-i tare!
Tăcut și cald pe interior
Se stinge-ncet
și-mi dă fior
Căci moare alb, senin și-ntaină
Și moartea lui nu-i spaimă
Căci e-mpăcat cu viața lui !
Cu viața simpl-a fulgului !

marți, 14 decembrie 2010

Unii fluturi se fac licurici



Ce haos frumos!
Fluturi albi și totuși colorați cu dragoste cerească zboară frenetic așteptând să răsară noaptea.
Nu toți fluturii se fac omizi!
Unii, la căderea nopții și sub lumina străzilor și a sufletelor iubitoare, se fac licurici!
Aceștia absorb griul posomorât al cerului zilei și estompează întunericul nopții.
Cât de haotic ninge pentru mine! Ce înțelepciune tainică s-ascunde însă în drumul fiecărui fulg de nea în drumul lui spre inima ta!

vineri, 10 decembrie 2010

Culmea ignoranței !



25 decembrie, în fiecare an
E ziua Ta ...
O zi în care îmi iubesc plăcerea mea
Atât de tare și de mult
Încât tristeți-i Tale-s surd!
Râd, joc ... mă joc cu mese pline
Și râsul meu se face-un spine,
Ce se-adaugă la coroana țepilor cu sânge -
Tu, Suflet care plânge!

Sunt invitat la ziua Ta și eu și el și ea și tu,
Și Tu mă-mbii cu un Crăciun senin - albastru
Iar eu nu-Ți spun nimic,
N-am să-Ți dau nici gestul cel mai mic;
În seara de Crăciun sunt ocupat,
Atât de ocupat încât să știu,
Că spiritul Crăciunului e viu
Doar atunci când stăm de vorbă -
Tu și eu !!!


luni, 6 decembrie 2010

Dincolo de „impasibil”

Mulți dintre noi suntem măcinați de griji deșarte...
Și de-acelea, ... sfărâmate;
Petrecând prin întuneric
Și ghidați fiind de-un comportament coleric
Suntem pești ce se aruncă singuri pe uscat !

Sub lumina soarelui ce arde fără milă,
Folosind privirea ce-i sterilă
Ne jucăm cu „impasibil”;
Până azi ...
... De acum ... suntem ajutori de sfinți
Ocrotiți de Nicolae, cel ce-i mare-ntre părinți !!!



luni, 22 noiembrie 2010

Falnicul Cerb !

Un cerb falnic cu piept topit în fier,
Cu-nțelepciune scăldată în divinul fler,
Pe cărări sculptate-n timp acum și odinioară
Pășea încet ș-avea curând să moară.

Valuri spumegânde din izvorul dorului curat,
Valuri oglindii inundă inima cu suflet colorat.
Atât de multe valuri unul peste altul se adună,
Ochii cerbului prin lacrimi vor să spună:
„Că-i în drum spre-a lui cerboaică mult iubită
C-o iubește lepădând orice ispită.”

Frunza plopilor ce pururi zice câte-un vers
D-astă dată plânge de-o aude-un univers!
Iară lacrimile-i strigă-n cor spre surul cerb:
„Ferește-te d-otrava glonțului imberb !”

Un vânător citea în licărirea ochiului senin
Și încerca să-și lepede din inimă imensul său pelin:
„Dar un trofeu atât de mare și frumos
V-aduce satisfacție peste-aceea unui gest pios !”
Iar ultimul cuvânt ce-l spuse-n gândul său murdar
Lovi trăgaciul pentru-o clipă doar
Glonțul mut și rece ca un sentiment indiferent
Spulberă în cerb ce-a fost o dată inerent.
Însă plumbul făurit de om cu-atâta lăcomie dură
Nu poate-a străpunge acolo unde dragostea e pură!

Căzând împins de calda-i răsuflare,
Nici o clipă nu privea spre locul dinspre care
Îi venea moartea, răspândită de-otrava glonțului imberb,
Ci privea neîncetat cu ochii lui senini de cerb
Spre cărarea care duce spre a lui iubită
O cărare de acum cu flori croită ...

Ideea, povestea, am găsit-o în cartea DESPRE OMUL FRUMOS al domnului Dan Puric. M-a impresionat și am încercat să o versific.


vineri, 19 noiembrie 2010

Mi-e dor

Noi, cei ce ne-mbrăcăm cu lumea-ceasta,
Noi, cei osteniți cu griji ce sunt și care nu-s,
Toți strigăm în cor formula asta:
„Mi-e dor de dorul de-a ajunge sus.”
Și ce ne-am face totuși fără dor?
Am concura nebuni spre „am să mor”,
Căci dorul caut-a sa consoartă
Și viața fără dragoste-i deșartă.
„Mi-e dor și doare” cântă sufletul iubind
Și dragostea-i atât de mare
Încât  o inimă de plumb auzi trosnind
Atunci când lacrimi curg de dor ...
... și nu de jale ...

luni, 15 noiembrie 2010

Autoevaluare

Gil Ionita - Sa ne iubim
 


Într-o seară care părea plină de noiembrie
Mi-am deschis, cu ajutorul unui gând, pieptul.
Am găsit inima-nghețată așa cum e decembrie.
Iar lângă ea, tremurând sufletul meu - bietul !!!

În loc să alerge inhalând răcoare,
Era-ncovoiat, iar eu îl priveam cu stupoare.
În spate ducea, cine știe de când
Egoul meu  - cică se spune că-i blând.

Rapid am luat o carte de-amintire
Și am început s-o răsfoiesc în neștire.
Fiecare filă din trecut spunea despre mine:
E sigur: „nu te cunoști deloc bine.”

Se vedea clar cum e albul sub negru
Că egoul meu mă ducea spre marșul funebru.
Mă vedeam neîncetat mai mare decât îs
Credeam despre mine că sunt axis-mundis.*

Într-adevăr, mândria-i curată nebunie...
Poate că-i cea mai mare înșelătorie...

*axis-mundis = centrul lumii

vineri, 12 noiembrie 2010

Fum de toamnă


Lumea vorbește de-o toamnă cu ploi
În care pământul înghite noroi,
O toamnă stropită cu gri cenușiu
Ce plânge din cerul ce-i alb-fumuriu.

Dar eu mă gândesc la o toamnă cu fum,
Fum ce răsare din al frunzelor scrum:
Mii de culori și nuanțe-n război
Trosnesc bucurându-se cu mult tărăboi ...
Ah ... frunzelor ce pururea pieriți
De unde putere pe voi să zâmbiți?
Ce înțelepciune cu taină se-ascunde
În glasul vostru ce se propagă prin unde?
Ce ne spuneți voi când vântul v-alintă?
Dar mai cu seamă atunci când focul prezintă
Scântei de un roșu aprins și-nsetat ?...
Poporul de frunze ce arde-i ... deloc tulburat.

Bucuria voastră e de-nțeles:
Încep să-nțeleg ce cale-ați ales
Să-ți îndeplinești serios, cu prisosință
Rolul tău în astă lume - aici e biruință;
Ș-acum liniștite vă faceți trecut
Și astfel viitoru-i cu nou început !

vineri, 5 noiembrie 2010

Moartea unui poet

 Vasile Seicaru-La adio



Am auzit și eu vorbind pe alții,
Că poeții-s plini de aspirații...
Și deși nu-s buni de pus la jug,
Ară sufletele făr de plug.

Fiindcă trebuie să se știe clar,
Despre adevărul ce-l declar:
Orice lucru ce-i frumos cu-adevărat
Poartă suflete spre Veșnicu-mpărat!


Așa cum slova ta legată-n rimă
E un leac ce sufletul animă...
Tot așa să fi purtat poet ce ești,
Spre luminatele grădini cerești.

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Lumina ...


Tudor Gheorghe - Niciodata toamna...(Tudor Arghezi)
     Eh ... Soarele a-mbătrânit și el, lovit de arma timpului ... a timpului ce trece. Lumina sa se lasă cuprinsă de înaintata bătrânețe, iar sfârșitul răcorosului octombrie o-ncleștează între crengile copacilor văduviți de frunze.  Lumina, odinioară încărcată cu voioșie și extaz, acum se sparge galbenă printre trunchiuri de copaci și case acoperite de privirea norilor. Asta să-i fie căruntețea? Sau lumina, iubitoare-a spectrului colorat al toamnei caută și ea să se îmbrace cu aceleași culori pastelate?
     Vai! ... Ce galben blând are acum lumina în privirea sa. O privire înrudită cu cea plină de înțelepciune a bătrânilor albiți de vreme și ridați de încercări. Și cât de tăcută e lumina ... de mii de veacuri se prelinge peste trupurile secularilor copaci, tăcuți și ei. De mii de veacuri spală fețe de stânci scufundate cu înțelepciune într-un ocean veșnic de tăcere. 
     Ah ... înțeleapta lumină, firavă cum e, ne ține pe toți. Și fără cuvinte se face iubită, această lumină ce-i pentru om neprețuit dar și veșnic exemplu. Lumina nu are dușman! Întunericul nu e dușmanul ei, ci întunericul e lipsa luminii...
     Dumnezeu ne-a dat lumina și dragostea! Fără lumină am muri cuprinși de vidul întuneric. Fără dragoste am muri cuprinși de ariditatea nepăsării.

marți, 12 octombrie 2010

N-ai nevoie de multe cuvinte


Dinu Olarasu - N-ai nevoie de foarte multe

N-ai nevoie de multe cuvinte
Ca să îi povestești!
N-ai nevoie de multe cuvinte 
Fluturașul să-l urmărești!
Uneori e deajuns să te-așezi pe o floare
Presărată cu stele cerești
Și să-i spui legănând ce te doare
Și ce te facă să amorțești.

Ai nevoie să-i spui prin tăcere
Despre un vierme flămând
Ai nevoie să-i spui în tăcere
Fluturașului blând
Ce picnic cocoțat sus pe floare
Ai face oricând
Dacă ți-ar aduce prin rouă culoare
Povestindu-ți un gând!!!

joi, 7 octombrie 2010

Un nor gri ș-apoi altul ...


Tudor Gheorghe - Lied




Pasarea Colibri - Sfarsitul nu-i aici



Un nor durduliu, umplut cu pustiu,
În sufletul meu plutește cu greu!
Fugit de pe cer, chemat de-un mister
Aruncă cu gri - culori nu sunt vii.


Nuanțe se-ascund în planul secund,
Speriate se sparg; risipă - șirag.
Un nor gri de sus - amarnic apus - 
Coboară mereu ș-apasă cu greu...


Un alt nor de sus șoptește că nu-s...
Nu-s singur de fel În al vieții castel,
Iar pașii mei sunt - păziți cu-amănunt
De veșnicul El...




miercuri, 29 septembrie 2010

Plutind printre stele !

     Grăbește-te! Adu-ți aminte că de sufletul tău atârnă o bucățică de voință ;;) ! Știu că ești ocupat! Dacă mă gândesc mai bine aș spune că ești chiar mai „silitor” decât o furnică. Toată ziua fugi din stânga în dreapta încât cred că dacă s-ar pune pașii tăi cap la cap, poate că ai fi făcut până acum înconjorul pământului. 
     Oprește-te!
     Aruncă-ți privirea spre lună, apoi așteaptă. Așteaptă ca soarele să-și facă treaba și să-și adune razele de lumină de pe fața pământului lăsând astfel loc întunericului să inunde cerul. Odată ce întunericul s-a cuibărit unde odinioară era albastrul senin, găsește în tine un gând pe care prefă-l într-o bărcuță. Da, da, un gând. Ce poate omul să trimită în departare mai repede decât gândul?! 
     Acolo sus vâslește printre stele. Ce bucurie pentru suflet! Bătută de vântul stelar, bărcuța - gând, leagănă sufletul pe valurile necuprinsului univers pentru om, dar limitatului cosmos pentru Dumnezeu cel veșnic. Nu te lăsa dus de val, plutind prin galaxii străine în derivă. Caută mai bine cea mai apropiată cometa și roag-o frumos să-ți fie vâslă și cârmă. Iar de vei vrea să plutești spre mijlocul Căii Lactee proptește-ți vâsla - cometă pe marginea lunii și împinge cu putere ... Și ce folos îți va aduce această călătorie? Îți va gâdila sufletul și-l va stropii cu apa nădejdii și poate că sufletul tău va exclama în liniștea-i din tine: „Uau! Ce lume frumoasă a făcut Dumnezeu!”
     Grăbește-te! ... Acuși e iarna la ușă! Aceasta va aduce gerul, iar stelele vor îngheța pe cer, fără ca barca - suflet să mai plutească printre ele. Dar poate va aluneca:) ...



luni, 27 septembrie 2010

De ce plânge toamna?


Armonia - Murgulet, calutul meu
     Într-o clipă de tăcere pe care o împărtășeai cu sufletul tău te-ai gândit vreodată dacă animalele pot plânge? Oare ce culoare au lacrimile lor? Sunt oare transparente? Sunt prea mic și prea neștiutor ca să pot să răspund la această întrebare!
     Știu însă că anotimpurile plâng! Iarna varsă picături de ger, iar coșurile fumegânde ale caselor conservă aceste picături înghețate undeva în amintirea oamenilor. Abia când vine primăvara iarna încetează să mai plângă. Primăvara plânge și ea, cuprinsă de durerile nașterii. Curpinsă de travaliu scapă picături de sudoare care udă primele flori ale anului. Apoi vara așterne peste pământ un covor de lacrimi fierbinți, lacrimi uscate scăpate din soarele care nu are umbră.
     Iar toamna ... toamna, anotimpul ploios, plânge cu frunze. Toamna scutură pomii încât aceștia scapă sub puterea vântului, a trecerii timpului și a gravitației frunze colorate în nenumărate nuanțe. Copacii - niște glande lacrimale - picură acoperind pământul cu o mare de lacrimi. Oare de ce plânge toamna? Să fie de durere sau de fericire? Poate că plânge după omul ce tânjește după libertate, adevărata libertate, aceea în care sufletu-i prinde aripi săvârșind voia lui Dumnezeu. E ciudat cum trăind în democrație te simți poate la fel de îngrădit ca și altădată. Poate e așa pentru că libertatea sufletească presupune a nu avea nicio „datorie” față de nimeni, nici o remușcare, nici o fatpă josnică care să sufoce sufletul, ci ea cere jertfă de sine, iertare, împăcare, iubire. Sau poate că plânge de fericire! Poate că e fericită că a putut din nou să îndeplinească cu bine rolul care i-a fost încredințat: a pregăti pământul pentru o purificare, o spovedanie, un botez, o Sfântă Împărtășanie atât de necesară reînfloririi vieții în anul ce urmează.
     De ce plânge toamna cu lacrimi care și-au pierdut demult transparența?

vineri, 24 septembrie 2010

Frunze

 
The winner is
     A trecut vremea în care soarele se concentra spre a coace păpădiile! Pe vremea aceea orice fir de iarbă se ancora bine de prima rază de lumină pe care o întâlnea în cale și se lăsa tras de aceasta până ce era cu totul ieșit din pământ. Apa se încăpățâna să împingă și ea firul firav și verde. Toate aceste eforturi pentru ca soarele să-și facă datoria așa cum el știe mai bine. Pe atunci se coceau păpădiile!
     Acum e rândul frunzelor să se rumenească! Fericite că și-au îndeplinit menirea se lasă apoi bătute de vânt. Ce dulce adiere, ce binecuvântare, cât de plăcut acest sentiment și câtă satisfacție! Îmbătate de o fericire pe care și noi oamenii o înțelegem dacă privim mai cu atenție, se dedau cu totul vântului care le așterne cu gingășia-i caracteristică...
     De aici încolo, fie ce o fi ! Călcate, arse, rupte, suflate, măturate, nu mai contează decât pentru o secundă. Acea secundă în care foșnesc dându-se pe sine Pământului, un foșnet care parcă e un ultim sfat ce se dă în urmă experienței proprii: „ascultă cu atenție ce dorință mare are Dumnezeu. Fă ce poți să Îi îndeplinești dorința!”, căci și frunzele și-au îndeplinit menirea lor: s-au născut, au înfrumusețat lumea și i-au dat aer!

luni, 20 septembrie 2010

Pisicul


Vangelis-Prelude


E toamnă și totuși ninge
Cu frunze proaspăt rumenite ...
Căldura încet se stinge;
Doar visele rămân tot aurite.

Iată: E toamnă și plouă
Cu amintiri mărunte ...
Diminețiile stropesc cu rouă;
Doar stelele-s mereu cărunte.

Din atâtea amintiri străbune
Aleg din toamnă una...
E cel mai rumenit tăciune
Și cred că-l vede chiar și luna.

Ascult ... pierzându-mă în timp;
Trecut ce-acuma-i „odinioară”,
Un glas în început de anotimp,
Un mâț ce vrea sub aripioară.

Lângă un drum lung străjuit de duzi,
De-acuma deveniți și ei cărunți ...
Acolo unde oamenii sunt surzi,
Iar ochii le sunt răi și crunți.

Lacrimi triste-i curg din suflet
Picurând peste blăniț-ai neagră,
Ochi-i verzi pătați de plânset
Cată cu amar spre lumea oarbă .

Slab și înecat de foame
Crede că de-acum se stinge,
Singur printre-atâtea drame ...
Însă Cerul îl atinge.

O pisică albă-i mamă ...
N-are pui și nici nu face.
Ea trăiește propria-ai dramă
Căci de-o viață stearpă zace.

Toamna pare că-nflorește
Cu petale - frunze arse!
În cei doi un zâmbet crește,
Un fior încet se coase ...

Drumul paralel cu orizontul
S-ar mișca un pic din loc
Ca să țină-n loc prezentul,
Dragostea ce-a stins un foc.

Foc ce mistuia în suflet
Mii de raze de nădejde
Și la ultimul răsuflet
Nu e loc de deznădejde...

Negrul mâț împovorat cu plânset,
N-a-ncetat a se ruga.
Căci printre un mieunat și-un scâncet
Înălțase ruga sa !

vineri, 10 septembrie 2010

Vara

Îmi vine greu să vorbesc despre vară în general. Cred că e ca orice alt anotimp doar poate că un pic mai însorit. Am să spun însă așa:

Soarele-i ca un magnet
Chiar de nu-i deloc brunet (culoarea magnetului)
Smulge, trage și răsare,
Norii merg în deplasare...

Pe pământul rumenit
De tot glasu-i pomenit,
Ba că arde, ba că frige
Ba că dinții și-i înfige
Printre iarbă, printre flori
Și le spală de culori.

Toooată vara-i încălzită
Și natura-i amețită
De al zilei astru cald
Mai prețios ca un smarald ...

Dar și vară-i doamnă faină
N-are doar o mândră haină
Ci oferă tuturor
Pe al florilor popor.

    Iar vara asta am învățat un lucru important. Povestea pe scurt e așa. Trei băieți se jucau cu mingea pe un teren. Aveau între 20 și 25 de ani. În scenă apar doi copii, o fată și un băiat cam la jumătate din vârsta băieților. Copiii se uitau cum vlăjganii se joacă cu mingea. În cele din urmă sunt invitați și cei mici să se joace. Le place. La sfârșitul jocului băiețelul se atașează de cei mari. Cât de important este să îți dorești să bagi în seamă pe cineva mai mic? ;;) Cât de important e să îți sacrifici din timpul tău pentru cineva? Cât de important e să lași de la tine? Cât de important ... ? !!!!

miercuri, 8 septembrie 2010

Lacrimi de rouă

Te-ai gândit că picături de rouă
Sunt lacrimi ce din cerul blând plouă,
Dar nu din cerul ce-i albastru, sus,
Ci din cel în care e Maica lui Iisus!
Iar jos pe pământ le strâng în brațe
Flori albe ce nu-s croite-n ațe,
Ci privesc viu spre cerul albastru
Și se desfătează sub galbenul astru.
Și se întind florile cu iubire
Ca să prindă lacrimi în neștire
Și astfel devin împestrițite
Cu lupe mici din rouă croite.
Mușețelul și cu macu-adună
Lacrimile Maicii ce-i stăpână
Roua care pentru om se varsă
Doar de flori cu dragoste e ștearsă...

Închinată Maicii Domnului, astăzi sărbătorită ...

sâmbătă, 4 septembrie 2010

De ce? Cum? Cine?




De ce e cea mai lungă dintre căi
aceea care duce de la urechi la inimă?
E calea care trece peste dealuri, peste văi...
ș-abia târziu informația-n convingere se schimbă.
Un om vroia să scrie o carte despre Dumnezeu ...
un copil vroia să mute marea într-o groapă de nisip.
Cum să poți să îngrădești marea într-un pahar cu apă?
Cum să-L poți cuprinde pe Cel Necuprins în mintea mărginită?
Toată lumea e-mpletită din apă, foc, aer și pământ
despre care se spune c-au apărut prin întâmplare ...
Cine le-a amestecat și le-a-mpărțit pe-acestea oare?
E sigur că n-a fost al întâmplării gând ...
Ba da !!! sigur sunt din întâmplare.
Dar de-i așa atunci ...
Atunci cine-a rânduit conservarea și păstrarea focului, apei, aerului și pământului la un loc
Încât astăzi, încă de atunci, formează-un tot?
Dacă s-au unit prin tragere la sorți
Pe-acum trebuia să fim cu toții morți,
Căci sigur nu există întâmplare
care să vieze ne-ntrerupt atâtea zile ce-ncep cu soarele răsare...
Ș-atunci îmi pare că această lume sigur e creată
de Cineva mai mare...
Și ce-i mai mare decât cel ce e creat, de nu o Divinitate necreată?

vineri, 3 septembrie 2010

Toamna - spectacol total !




     Oare din cele mai vechi timpuri omul era atât de posomorât când se apropia toamna? Mă uit în jurul meu. Oamenii sunt triști, melancolici fără să aibă un motiv bine întemeiat. Tristețea și melancolia își au rolul lor în viață. Unii oameni abia când sunt triști se apucă să își privească sufletul. Dar cred că sentimentele acestea în exces, atunci când nu există chiar niciun motiv adevărat, sufocă cumva sufletul.




     Toată vara, „vara” s-a chinuit să ofere omului ce avea ea mai bun. Nu e ea vinovată nici măcar de zilele toride, căci văzând cât de tare tânjește omul după căldură și tot auzind de la „iarnă” că omul plânge că vrea temperaturi mai ridicate, a scăpat, fără să-și dea seama, ușa de la soba „soarelui” deschisă pentru mai mult timp. Oricum a fi, „vara” s-a preocupat să fie, cât o țin puterile, un incubator excelent pentru atâtea flori, gâze, animale și oameni. Ba chiar a incubat vise și le-a lăsat să eclozeze pe undeva prin iunie, iulie sau august și s-a oferit drept un reper pe dreapta lungă a timpului în care oamenii și-au întărit speranțele, nădejdea, credința.
     Aș vrea să încerc să arăt o altă față posibilă a toamnei. Oricum sunt din ce în ce mai multe voci care zic că nu mai avem decât două anotimpuri. Deși nu vreau să fiu de acord cu această idee, totuși o îmbrățișez acum, pentru puțin timp și am să spun că toamna e o prelungire a verii... Pentru aceasta am nevoie să dai drumul la melodia de mai jos, iar apoi, de vei vrea (aș, nu te obligă nimeni :P ) să îți strunești atenția ca să nu fugă prin alte parți și să citești așa:


     „Vai de mine!”, spune „vara”. „Privește cât e ceasul !!! Munca mea de-o vară nu va fi încununată cu succes dacă nu pregătesc spectacolul final!” ... Am vorbit cu „orizontul” ca să se așterne scenă. Cel mai cuprinzător podium din lume, linia orizontului își pune cât ai clipi draperii de-un portocaliu roșiatic. Semințe de flori explodează sub căldura jarului din soba „soarelui”. Frunzele se-nroșesc de maturitate și coboară purtate de vânt. Vântul suflă ca să răcorească pământul atât de tare încât strunește din loc „carul mare”. Carul mare încarcă în el o întreagă galaxie și se mută în altă emisferă. Luna devine din ce în ce mai curioasă de schimbările ce au loc pe pământ. Sunt sfârșituri de amurguri în care curiozitatea i se manifestă printr-o față mare, mare și roșie. Lacurile și râurile transpiră lăsând vaporii să îngrașe norii. Norii săturați de atâta apă nouă nu se mai ceartă cu fulgere și trăznete, ci se trag ca draperii uriașe peste „soare”. „De azi lumina va fi mai scumpă!”, gândesc ei. Un murmur adânc străbate pământul. Păsările își rezervă bilet spre țările calde. Gâzele își caută gazdă pentru iarnă. Fructele se îmbujorează zâmbind pline de saft. Merele se dau rotunde rostogolindu-se în ciubere de lemn. Strugurii se-aruncă nebunește spre fermentare. Brazii se pregătesc moral, conștienți fiind că ei vor trebui să se ofere ca o pată verde într-un ocean alb. Urșii își umplu bine buzunarele cu fructe și alte specialități de la cel mai mare supermagazin din lume. Iepurii aleargă pitulindu-și urechile ca să nu-i vadă lupii; și ei plimbându-se grăbiți printre raioanele acestui mare magazin...
     Grabă, grabă și iar grabă. Seriozitate, seriozitate, foarte multă seriozitate. Fiecare actor își joacă rolul extrem de bine. Spectacolul final se desfășoară în fața noastră, a tuturor oamenilor. Unii rămân cu gura căscată, iar alții nu-l văd deloc. Apoi ... liniște !!!



miercuri, 1 septembrie 2010

O alt fel de parabolica...



     Probabil că pentru fiecare în parte imaginea de mai sus are un alt mesaj de transmis. Mi-a zis o dată un bun fotograf, că atunci când am de gând să capturez o imagine, să mă gândesc la mesajul pe care vreau să îl transmit atunci când i-o arăt cuiva. O regulă elementară la care cred că nu m-am gândit niciodată. Adevărul e că atunci când am făcut această fotografie mă gândeam să fie una cât mai bine structurată. Acum însă mă gândesc la o poveste a ei. Am să îmi pun ochelarii imaginației și am să-ți spun ce înțeleg eu. 
     Primul meu gând e al unei antene parabolice. Eh! Nu una din aceea care să aștepte să primească vreun mesaj de la eu știu ce extraterestru. Nu! Mie îmi pare că-i o parabolică ce încearcă nouă oamenilor să ne transmită un mesaj. 
     Acum, în prag de toamnă, când vara își scrie ultimele pagini din romanul cu același nume, natura se pregătește să-și schimbe veșmântul. Se îmbracă în haine colorate. Mai întâi verdele ochilor se schimbă o dată cu frunza din pom, într-un brun de care să se îndrăgostească soarele. Pe semne că știe că după toamnă, va veni iarna, iar omul, în general tânjește după căldura ce domnește în vară. Nemulțumirile oamenilor, vociferările acestora, sunt cuțite ce se învârt în sufletul sărmanei naturi. Încearcă din răsputeri să mai păstreze vara pe aceste meleaguri, de dragul oamenilor. Dar cine-o ascultă? 
     Puțini mai știu să-i cunoască glasul. Există cărți în care vechii poeți au vorbit despre cum omul comunică cu codrul și câmpia. Cum susurul râului cristalin încearcă să spele din durerile sufletului, iar albastrul cerului vine încărcat cu saci plini de „speranță”. În cărțile acelor poeți și scriitori, care astăzi sunt considerați cam „expirați”, se vorbea atât de des despre cum natura vibrează la un ison cu sufletul omului.
     Această „floare-parabolică” e o metodă de-a naturii, de-a ne contacta. Hai să-i spunem că natura ne imită. Observă că suntem prea ocupați cu bytes-ii ce se trimit prin antene de acest fel. Încearcă și ea să intre în pas cu lumea... dar ... niciun răspuns !!! Tristă, trimite un fluture, meștere în manevratul polenului și a pistilului de floare. Problema însă nu e la ei, ci este la noi. În sfârșit de vară, sub un soare ce se depărtează de pământ, plutesc unde colorate ce ascund în ele un mesaj foarte important pentru noi toți. Puțini îl aud. Mulți dintre noi avem nu avem cum. Deși avem parabolicele noastre, le avem setate pe o frecvență extraterestră. Florile sunt prea mici și neînsemnate. N-avem timp de-așa ceva!


marți, 31 august 2010

Povestea lacrimei de dor ...

     Într-o zi înnorată soarele stătea ascuns după draperiile fumurii închipuite de norii poleiți cu plumburiu. Nu știu ce făcea acolo. Poate că vroia intimitate. Jos, pe pământ pomii își scuturau frunzele, dar parcă nu din cauza vântului, ci din plăcere că norii vin să-i răcorească. Florile ce pe la miezul zilei și-au închis standul cu petale :) acum spre seară parcă doreau să-l deschidă din nou, pe semne că trecuse și ultima raită a căldurii dogoritoare caracteristică verii. Pe cerul imens, albastrul încă se comporta ca o pătură ce acoperă stelele sau de ce nu, ca un ocean imens peste care plutesc bărcuțe de hârtie albă.
     Eh, dar nu era el de-un azur omogen. Din loc în loc, pe lână bărcuțele albe erau și ambarcațiuni cafenii - cenușii. O bărcuță din aceasta era un nor plin de dor :). Fiecare lacrimă din acest nor ardea de nerăbdare să ajungă să-și împlinească dorul :). Una vroia să atingă oceanul și să-l îmbogățească, iar altele erau foarte nerăbdătoare să adape setea unei păduri întregi ... iar altele vroiau să-și dea mâna cu lumina și să facă curcubeul :). Ascultându-le dorințele, Dumnezeu le-a dat libertate picăturilor să se învârte frenetic îmbrățișând o mișcare browniană. După câteva clipe de agitație maximă, norul plin de dor s-a rupt, iar lacrimile s-au împrăștiat fiecare unde vroiau să ajungă. Astfel și-au primit și numele: dor de verde, dor de curcubeu, dor de ocean ... dor dor si iar dor :). 
     Trebuie să ști că, exact ca și țestoasele acelea mici nu toate lacrimile ajung unde și-au dorit să ajungă. Unele sunt răpuse de vânt. Din miile și miliardele de lacrimi una s-a nimerit bătută de vânt. Era o lacrimă  fără nume. Se rostogolea cu viteză mare spre pământ. Vântul o bătea din toate părțile sperând că va reuși să o absoarbă. Dorința de a-și împlini visul o făcea pe această lacrimă să fie mai încăpățânată decât celelalte. Perseverența ei striga spre înaltul cerului. 
      Dumnezeu văzu cât de tare își dorește și cum luptă să nu se usuce și-ș dorește să aline și ea dorul cuiva :). I-a arătat în oglinda unei ape chipul unei fete :) ... și nu doar că i-a arătat unde să meargă, ci a trimis vântul atât de ostil lacrimilor, l-a trimis pe acesta să o ridice pentru ca să poată ajunge în inima fetei :). O dată ridicată mai aproape de albastrul neatins de om, lacrima începu să lăcrimeze :), să desprindă din ea cristale în lumina soarelui și să alerge cu drag si dor spre fata ce o aștepta. „Mi-e dor de tine!” gândea ea. 
.... de aici în colo lacrima a căpătat nume. Se numește nu dor de curcubeu, ci dor de tine :) ... 

vineri, 27 august 2010

Rugaciunea ...



Închiși în tăcerea din sufletul lui,
Stropii mari, pe-obrajii copilului
Curg săpând șanțuri triste și ele,
Spălând orice scânteiere de stele.

Și-i doar un copil ce nu poate prea mult,
Tristețea adâncă-l-nghite demult.
Și n-are ce face puiuțul de om,
Blestemul adamic e-n orice atom.

Scăpat în necaz, lovit de tristețe
În trecut i se pierd vesele fețe ...
Acum stă și plânge cu lacrimi fierbinți:
„Ah! Tu iubire, de ce nu m-alinți?”

Printre lacrimi acre și amare
Și suspinuri înfiorătoare,
În suflet s-aprinde mare nădejde,
Că sfântul rugat acum îl păzește.

Nimic nu se poate ca sa mai facă,
Nici un gest nu se-oferă să-l treacă,
Nimic nu-i rămâne ca armă a lui,
Decât rugăciune caldă sfântului.

Rugăciunea chipului micuț de lut
Se întinde spre eternul Absolut...
O văpaie prinde licărire,
Sfântul o privește cu iubire.

Și ce-a fost odată neputință,
Dumnezeu preface-n birunință.
Acolo unde este rugăciune
Și iubirea e-un aprins tăciune.

Închinată Sfântului Fanurie prăznuit astăzi, 27 august.




marți, 24 august 2010

Esențialul în viață?

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga,
să regretăm c-am greșit și să greșim din nou,
să-i judecăm pe alții si să ne absolvim pe noi înșine,
avem timp să citim și să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai tarziu.
...............................................................................
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puțină tandrețe. 
                                                         
                                                                     (Octavian Paler) 

     Se pare că secolul vitezei aduce cu sine parcă mai multă superficialitate. În acest sens, parcă ar trebui să ne oprim mai des, măcar pentru o clipă, din nebunia zilei de azi. Stress, afaceri, alergături, bani, etc., toate ne duc într-un ritm alert spre încheierea unei afaceri care nu prea ne aduce profit. De ce? Pentru că atenția noastră, privirea noastră cade cu sete de cele mai multe ori asupra „mărfurilor” materiale, temporare. Alergăm toată ziua agonisind lucruri pe care oricum le pierdem destul de repede.
     Din păcate, nemulțumindu-ne cu ce avem, ne legăm la ochi cu lăcomia și-i dăm drumul spre înainte. Câtă înțelepciune pe strămoșii noștri: „Nemulțumitului i seia darul !”
     De multe ori  ar trebui să avem ochi pentru a observa, nu doar pentru a vedea, nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” De multe ori liniștea pe care o căutăm cu atâta disperare, uneori, se găsește chiar în fața noastră. Nu trebuie decât să iubim. „Iubește și fă ce vrei ! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioara să fie cea a iubirii, din aceasta rădăcină nu poate ieși decât bine.”
     Desigur, Fericitul Augustin spunea aceste vorbe nereferindu-se la ceea ce numim noi astăzi „iubire bolnavă”. Așa ceva cred că nici nu există, căci în momentul în care cineva săvârșește niște fapte bolnave în numele iubirii pe care o poartă în sufletul său, aceea nu mai este iubire, pentru că „dacă vrem o definiție scurtă și exactă, noi vom spune că virtutea este ordinea iubirii”, iar „adevărata iubire constă în a ne atașa de adevăr pentru a trăi în dreptate.”
     Ce bine ar fi să nu ne lipsim inimile de iubire. De multe ori suntem neliniștiți și nemulțumiți cu viața pe care o ducem sau mai bine spus, nu reușim să ne îmbrăcăm ca odinioară într-un sentiment de satisfacție, de liniște, de mulțumire sufletească, de împăcare cu noi înșine. Uităm că de fapt suntem ființe duale. Avem un trup, dar avem și un suflet. Precum un bebeluș este neliniștit când îi este foame sau când nu este înfășurat în scutec uscat, tot așa și sufletele noastre sunt neliniștite când sunt lipsite de iubire, când, dacă privesc în urmă nu văd nicio faptă de a lor care să le aducă satisfacție și împlinire. Lenea te face să cazi în toropeală; sufletului trândav îi va fi foame (sufletească aș spune eu). Astfel, cred că așteptarea prea îndelungată îmbolnăvește inima, iar dorința împlinită este pom al vietii.


     Un nume (bun) este mai de pret decat bogatia; cinstea este mai pretioasa decat argintul si decat aurul. 
   

Kevin Krools 
Fericitul Augustin 
Înțeleptul Solomon 
Antoine de Saint-Exupery

vineri, 20 august 2010

Dust in the wind ...

 

(Ascultă, dacă vrei, această melodie în timpul în care citești această postare)
   
      Dust in the wind, all we are is dust in the wind! Cât de mult adevăr se ascunde în spatele acestor cuvinte care par atât de banale și se prezintă ca fiind atât de simple. Însă ele concentrează un adevăr de care nu pot fugi. Și nu doar că sunt precum praful bătut de vânt, ci sunt orbit de propriu-mi praf ridicat de vânt.
      De ce? Pentru că superficialitatea pe care o contopesc întru mine mă droghează și mă face să mă îmbăt cu iluzii, astfel încât atunci când privesc în oglindă mă văd ca pe o adevărată stâncă, iar eu ... eu sunt defapt praf în vânt, stâncă măcinată de propria-mi mândrie. Mi se pare că sunt invincibil și de neatins, că totul mi se cuvine și că merit aproape tot ce-i bun și frumos. Chiar dacă nu mă cred cel mai puternic om din lume, totuși când greșesc ceva caut argumente care să mă pună într-o lumină mai bună, să mă elibereze de vina care mi se aduce, iar atunci când văd pe unul că-i, săracul, prins în lanțul vre-unui viciu îl condamn în sinea mea și-l desconsider. Cât despre siguranță, sunt extrem de sigur că eu n-aș fi atât de slab precum e el. Iar alteori mă-ncred în propria-mi strașnică putere, încât eu cred că orice fac, și-i bun făcut, îl fac singur, fără nici un pic de ajutor.
     Dar oare aceasta să fie realitatea? Sau sunt orbit de propriu-mi praf, de propria-mi nimicnicie și trăiesc într-o lume plăsmuită în care eu cred despre mine că sunt axis mundis? :)
     În realitate sunt atât de neajutorat și dependent de tot ce mă înconjoară. Tânjesc din adâncul sufletului până în mijlocul inimii după un pic de afecțiune. Sunt flămând după iubire. Pe semne că în sufletul meu se mai găsește câte o lege morală naturală care nu s-a alterat. Iubirea e combustibilul care mă face să înaintez în viață. Zâmbetul e cel care îmi atrage atenția spre ceea ce îmi place. Culoarea mă face să îmi dau seama că în lume totul este zidit după legile stabilite de o Înaltă Înțelepciune.
     Și vai, într-adevăr sunt praf în vânt plimbat în lung și-n lat. Dar măcar acolo unde pic, într-un moment în care vântul își mai trage răsuflarea, să las un pic de dragoste în urmă. Știi de ce? Pentru că de multe ori praful este cel care șlefuiește stânca. Iar cu dragoste și credință dreaptă în suflet, pot și eu, OMUL OARECARE, să las o floare în sufletele care împreună cu mine, suntem și vor fi ... praf în vânt !

joi, 19 august 2010

Cum se poate defini verdele

     Ma gandesc la verde. Primul lucru care imi vine in minte e verdele folosit de Bacovia pentru a cladi lucrarile sale. Dar cred ca verdele inseamna ceva mai mult decat nevroza. N-ai vrea sa-l definesti tu? Ce inseamna defapt verde? Inseamna miros de iarba proaspat taiata, miros tesut in haina primaverii. Iar daca ai timp poti sa te apleci si sa privesti de aproape spicul verde si mustacios al ierbii. Pune mana pe el, nu-ti fie frica, nu-i curmi viata, ci-l implinesti pentru ca el, printre altele si de asta e facut, ca sa iti mangaie tie sufletul cu dulci zambete, calde si calme. S-apoi ce mai inseamna verde? Inseamna frunze mari de tei, atat de mari, ca iti vine sa zici ca nuferii au prins aripi si s-au mutat pe crengile inteleptilor arbori. In felul acesta batranii copaci s-au incununat cu laurii intelepciunii si s-au dichisit fiecare cu cate e toca, precum abosolventii din ziua de azi. Care le e diploma?. Au primit distinctia: „proaspat, tânăr inflorit”. S-apoi mai sunt si brotaceii care ajung locatari ai teilor si dirijeaza. Ciudat este ca acestia danseaza dupa cum isi canta ei lor:) Sarind de pe creanga pe creanga si camuflandu-se cu viul verde se ofera drept pilda pentru plasmuitorii de povesti pentru copiii. In paginile lor brotaceii ar putea fi niste fiinte supranaturale cu ochi mari ce te fixeaza si te arunca intr-un somn adanc cu „trilul” lor patrunzator.  ...
     Iar ce-i extrem de important este ca verdele e sarea unui tablou de primavara-vara. Imi aduc aminte de cateva versuri dintr-o melodie: „Dragostea e o salata, cu ceva sare in plus” si indraznesc sa aseman si eu natura cu o salata, in care verdele sa zicem ca e „sarea si piperul” caci se imbina atat de maiestos cu celelalte culori pe care Dumnezeu le-a folosit cand a pictat lumea...  
     

miercuri, 18 august 2010

Cum vede o floare lumea?

      cum vede o floare lumea ? ... :)... intrebare destul de dificila si poate ca presupune un raspuns pe masura. unii poate ca ar spune ca o vede de jos in sus ;) ... că linia orizontului, pentru ea, e albastrul cerului ... căci altfel .. cum se explica faptul ca petalele se ridica spre cer ? ... altii poate ar spune că lumea e vazuta de flori ca un tot circular, ca o spirala ce se indreapta spre cer si pe care ... si ea floarea ... ar trebui sa o urmeze ...
      dincolo de ipoteze si cuvinte ... eu cred că floarea vede lumea ca pe un lucru ce trebuie colorat ... si cum cea mai mare culoare a lumii este dragostea, si ea incearca, prin frumusetea ei, sa aduca un zambet senin in inima fiecaruia. si inca ceva ... de multe ori e seceta, soarele dogoritor arde parca orice urma de verde care indrazneste sa doreasca sa traiasca, sa spere ... de multe ori samantza florii pica intre pietre, pietre ce pentru ea par muntzi falnici ce se ingrijesc ca viatza sa nu creasca pe la ei ... si totusi ... floarea nu cracneste asa cum o facem noi ... de e frig, de e cald, de e piatra ... se gaseste cate o floricica, chiar de-i mica .. sa lupte si sa razbeasca ... de ce nu facem si noi la fel? .. de ce cartim? de ce ne plangem mult prea devreme? ... căci stii si tu ca de gasesti o floare printre pietre, și-o vezi micutza, gingasa .. te minunezi ca a crescut acolo. cat de frumoasa e ea pentru indrazneala de a lupta impotriva greutatilor. dar mai ales un om care vrea sa lupte? ... cat de frumos e el ? 

sâmbătă, 14 august 2010

Cel mai deosebit buchet de flori ...


       Iată că vara se apropie de sfârșit. Dacă stau bine și mă gândesc, parcă nu de mult a început.
       În tradiția noastră populară, după data de 15 august, după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, bărbații trebuiau să-și lepede pălăriile pentru a le înlocui cu căciuli. Totodată, începea o perioadă în care nunțiile înfloreau și se țineau lanț până în preajma Crăciunului, Sărbătoarea Nașterii Domnului.
       În această zi îmi pare că și florile, cu atât mai mult începând din 15 august, încep să-și lepede bogatul colorit îmbrățișând anotimpul în care își împrăștie semințele pentru ca anul viitor să nu fie văduvit de ele, ci să strălucească de dragostea pe care ele o croiesc în sufletele oamenilor.
       Îmi aduc aminte de cuvintele unui preot care scria în cartea sa că „femeia este și rămâne o „jertfă pe altarul dragostei”! Și dacă în tradiția îndiană ea „nu trebuie atinsă nici măcar cu o floare” tradiția noastră ne permite ca de ziua ei (și nu numai!)”, să îi dăruim această floare.
       Oare, celei mai sfinte dintre femei, ce floare să îi dăm? Cred că în această zi cel mai frumos buchet pe care l-ar putea primi ar fi acela ce-i făcut cu sufletul nostru, din sufletul nostru, pentru sufletele alor noștri. Nu-i nevoie de florărie în ziua de astăzi. Toată lumea are flori ascunse în inima sa. Toți își au în suflet flori cu petale galbene, colorate astfel de satisfacția auriu-strălucitoare pe care omul o are când se încumetă să facă o faptă bună.
      Trandafirul roșu, ascuns în inimă, se cutremură când sufletul își întinde mâna spre a-l lua și a-l dărui în acestă zi Maicii Domnului. Se cutremură de bucurie, căci în sfârșit și-a găsit menirea, în sfârșit, el ce a fost udat cu lacrimi și luminat cu zâmbete de veselie sinceră, lipsită de trufie sau de egoism, el, trandafirul își găsește loc în buchetul din sufletul fiecărui om și se dăruiește alături de alte „flori” Maicii Domnului.
     Nici albastrul nu lipsește. Albastrul acela adânc care preînchipuie potirul azuriu al cerului, albastrul ce coboară din înaltul vazduhului și poposește în sufletul omului atras de cei câțiva stropi de dragoste care există în fiecare suflet. Aici glazurează clopoțeii albi și astfel din inimă mai răsar cateva albăstrele.
     Iar verdele frunzelor acestor flori și a altor câteva mii ce se trimit astăzi în rai pentru Maica Domnului, verdele vine să vestească negreșit despre veșnica dragoste a Maicii Cerului ...

joi, 12 august 2010

M-as imbata cu regina noptii

... o seara in care stelele nu au inceput inca sa zambeasca pamantului. Dar oare ele zambesc planetei noastre, sau ne incanta pe noi, pamantenii? Oare stralucirea lor nu e cumva menita sa ne aduca cu picioarele pe pamant? Atunci cand nadejdea ne paraseste oare sclipirea lor nu aduce cumva si in sufletul nostru o sclipire a sperantei? Sau oare atunci cand suntem prea plini de noi, aceleasi sclipiri ii aduc aminte omului de cat de marunt e? Multe intrebari cu si mai multe raspunsuri. Insa in seara asta nu m-as mai intrebat nici un lucru, ci m-as imbata cu regina noptii. :) cu blanda regina alba. As spune ca acesta floare pare imbatranita de vreme, decolorata de soare, palita de seceta ... dar nici unul dintre acestea nu e raspunsul corect. E blanda regina a noptii, albita de Dumnezeu spre colorarea sufletelor noastre:) ... Oare pentru acest dar n-ar trebui sa-I multumim Lui? Oare si frumusetea acesteia e meritul nostru? ... si m-as imbata cu mirosul ei, m-as apropia de suvitele ei albe spalate de ploaie. Mirosul ei insa nu se decoloreaza, ci parca incearca sa strapunga noaptea, parca incearca sa risipeasca noaptea din sufletele oamenilor oferind sperante si nadejdi :) ... Gata! Nu mai lungesc vorba :) ... m-as imbata cu regina noptii :)

miercuri, 11 august 2010

s-au copt papadiile

... mda, soarele apune, eu ma intorc spre casa, nemotorizat:) .. prin tractiune pietonala ... daca mi se permite a folosi termenul acesta :) ... pe drum insa am gasit ... o imagine:) ce imi spunea ca ... s-au copt papadiile :) ... nu o sa o descriu in mii de cuvinte, dar nici nu o sa scriu putin... ci atat as vrea sa scriu cata sare incape intr-o supa pentru a fii numai buna :) ...dar gata cu introducerea, asteapta un pic sa scotocecs sa vad ce gasesc. A! Uite .. o imagine :

... atunci cand soarele coboara, cand pe raportorul cerului acesta atinge o pozitie apropiata cu 180 grade:) ... lumina lui parca tese o manta verde-galbuie, aproape fosforescenta printre firele ierbii:) .. pe semne ca ar vrea sa o apere asa de frigul noptii :) ...
... :) oare aceasta lumina sa fie lumina care coace papadia? :) ...s-au copt papadiile ... si daca toamna se coc strugurii atunci:) ... inseamna ca zilele in care papadiile zambesc catre soare sunt zilele ce marcheaza „toamna” primaverii! ... hm, ca sa vezi logica:P ... suntem abia pe la sfarsitul lui aprilie :) .. aprilie incununat cu pete gri si totusi albe...da, albe. Soarele de care va ziceam, ala..somnorosul, nu alinta doar iarba, ci da o nuantza noua papadiei coapte:) ... Din gri, aceasta devine alba aproape, iar in contrast cu verdele parca impodobeste creatia lui Dumnezeu cu inca o minune :) ... o privesc acum in gand, zambesc:) ... stii de ce? nu e un secret, am sa imi impartasesc gandul cu tine. Viata ca o papadie coapta:), adica gri, dar daca in inimi e soarele dragostei, oare viata asta gri nu devine ca si in imaginea ce ti-am adus-o? Oare nu devine ea o papadie coapta scaldata in lumina, aproape alb fosforescent? :) ... ah, ce mult face optimismul realist dat de nadejdea in Dumnezeu, caci nadejdea face sa creasca dragostea in inima ta:) ...
ma intind .... am sa ma opresc din scris, dar nu inainte de a sufla o papadie ... coapta ...

....cine prinde cele mai multe umbrelutze plutitoare are ... o inima ce vrea sa imparta culoare cu ceilalti :)
     Ce ganduri copilaresti :) ... nu doar copiii pot sufla intr-o papadie coapta. Inceraca si tu ...adultule din ziua de azi!

marți, 10 august 2010

simfonia simfoniilor

   cateodata noaptea imi pare prea neagra, iar alteori ziua parca este prea tacuta si calda, dar aceasta nu pentru ca ar fi facut Dumnezeu lumea gresit, ci pentru ca in suflet se-nfiripa un fior... ah, dar lumea asta-n adevar e-o simfonie ... ba nu ... e simfonia, simfoniilor ... e acea opera in care compozitor e Dumnezeu, iar dirijor nu-i unul si nici doi ... dirijori sunt legile ce carmuiesc zidirea :) ... un glas unic se aude. e soapta verde-a frunzelor de plop, iar puful, puful ce ninge din varf de papadie, puful ce cade din margine de floare ... puful mangaie fosnetul si-l imbraca intr-un iz calm:) ca o voce prea puternica amortizata de ceva moale :) ... apoi undeva nu foarte departe, doar la o distantza de cateva luni e lumina aurie a spicului de grau ... si undeva, intr-un pod de casa un copil se afunda in marea de boabe proaspt culese, iar un gand nascandu-se graieste: „acum stau intre atatea mii de vietzi”, caci fiecare bob poarta in sine viatza:) ... iar apa... apa imi place sa spun ca are rol de contrabas:) caci valurile ei fie pictate cu rosul de seara, fie lustruind imaginea cerului albastru, dar oricum a fi vocea marii poate fi cand joasa cand inalta ... graind neincetat despre maretia lui Dumnezeu.. Aceasta-i simfonia simfoniilor, aceasta-i marirea ce zidirea i-o aduce Lui .... :)

luni, 9 august 2010

infloresc in cantec ...trandafirii :)

... vara cu perdele pline de motive florale:).... te-ai intrebat vreodata daca atunci cand Dumnezeu porunceste florii sa isi deschida petalele, aceasta nastere a culorii produce zgomot? :) ... incearca sa pleci capul pe un covor verde plin de trasaturile verii, iar langa .. langa sa infloreasca in tihna un pup de trandafir. Auzi cantecul, simfonia deschiderii petalelor? Daca nu auzi, atunci cu sigurantza trebuie sa il simtzi :) ... Nu stiu daca se gasesc cuvinte care sa descrie acel sunet, dar se pot face asemanari. seamana atat de mult cu bataile inimii scaldate in dragoste, cu mimica fetei atunci cand zambim sincer, cu sclipirea ochilor atunci cand ne bucuram de un zambet, cu oftatul plin de satisfactie ca ai impartit cuiva un pic din ... din sunetul pupului de trandafir ce se deschide .... :)

tu il auzi?

duminică, 8 august 2010

Hanul de sus. Calea Lactee

acolo unde paharele sunt facute din praf de stele topit :) ... si mustata-i alba :) ... nu din cauza trecerii timpului ;;) ... ci pur si simplu ca daca tragi la "Calea Lactee" asa se bea laptele :) ... soarele-l fierbe, vantul cosmic il raceste, cometele ti-l amesteca bine, iar luna ... luna e un felinar mare care iti aduce aminte ca e timpul sa ... mergi la culcare :) ... Noapte buna :) ... privesc de sub luna si aceasta vad ... o cale de lapte ce duce departe.. e "Calea Lactee" ... hanul de sus:) ... Nu-ti trebuie rezervare, nu-ti trebuie bilet, n-ai nevoie de pile:), doar de-un gand ce straluceste a stea:) ...

sâmbătă, 7 august 2010

daruind ... primind

orizontul abisal ... e un orizont ce nu se afla pe orizontal ... :) ... el este unul vertical ... sa nu ne gandim la verticalitate, nu stiu daca-o are ... e mai degraba asemanator cu-o groapa .... parca ai sta pe marginea unei propastii si ai privi in jos ... si nu i-ai mai da de fund :) ... nu-s filozof ... din contra .. sunt cam mic .... si nu prea stiu nimic :) .... sunt cam slab, chiar daca in realitate cica m-am mai ingrasat ... ... oricum a fii ... stiu ca privesc acum o groapa fara fund .... nu ma vait, caci a altora e mult mai adanca, dar nu vreau sa caut culoare acolo unde nu-i .... s-as vrea sa pot, nu sa intorc eu orizontul asta inapoi pe orizontala, ca sa nu mai fie ca o groapa, dar as vrea sa pot sa am rabdare sa-l intoarca Dumnezeu ... da,da ... Dumnezeu ....cuget poftind acest lucru, imi rasare o idee pe care o impartasesc cu necuprinsul timp ... umpleti gropile din viata voastra cu cat mai multa culoare .... .... DARUIND ... PUTETI PRIMI ... culoare

vineri, 6 august 2010

Ascultă la tine

... omule ce te îneci în praful și pulberea deșertăciunii, lasă-ți pentru o clipa gândul să se cațere pe o rază trimisă de Dumnezeu .. și pe urmă caută în inima ta și vezi dacă s-a mai luminat ceva :)
.... lasă-ți gândul sa se suie pe acea rază ce brăzdează norii. Să ştii că nu se va putea urca dacă dorinţa ta, voinţa ta nu îl va împinge până sus. Iar acolo gândul tău se va rostogoli pe obrajii bucălați ai norilor... se va chinui să urce muntele cel alb, apoi se va rostogoli si va pica în valea norilor unde parcă roșul de apus de soare este mai aprins ca niciodată. Liniştea izvorăşte din pacea lui Dumnezeu și curge din toate părţile... urcă inclusiv pe acei munţi bucălați și împodobiți cu albul maiestos al împletirii tuturor culorilor. Trebuie să ştii ca aceasta împărăţie a norilor are și locuri răcoroase. De jos, de pe pământ, cu ochii noştri ... vedem norii ca fiind întunecați si în sinea noastră ne înspăimântăm de furia lor, dar de acolo de sus... gândul tău va putea să își răcorească inima la umbra caselor zidite de sufletele foștilor zidari de aici, de pe pământ ...
    Acolo ... unde nu ajunge şoaptă omenească, acolo unde cuţitul răutăţi nu înjunghie nici un suflet ... acolo lasă-ți sufletul să meargă... nu-l opri. Nu fi necugetat când sufletul îți cere de mâncare culoarea unei buburuze, sau când îți spune că vrea să se sature cu satisfacția pe care doar o faptă bună o poate oferi. Nu fi necugetat și nu-l înfometa și nici însetoșa, căci sufletul ești TU... îți mai aduci aminte când ai fost îndemnat de cuget cu putere să te întorci și să vezi dacă omul pe lângă care ai trecut și care era căzut la pământ nu ar avea cumva nevoie de ajutorul tău? ... ce gust bun poate avea satisfacția de a-ți fi ascultat cugetul, sufletul în cazul ăsta :) ....
Mulți spun că ar mânca ceva sărat, sau ceva dulce, sau ceva acru, sau un fel de mâncare :) ... avem pofte ... dar oare sufletul nostru nu are poftele sale ? :) ... fă poftele sufletului, chiar dacă uneori trebuie să treci peste cele ale pântecelui:) ... căci nu trupul iubește, ci sufletul ... ai grija de el ... și vei avea și de trup ... și de gând:) ...
Asculta vocea din sinea ta... ce îți spune?

joi, 5 august 2010

tristetea in cuvinte

... primavara ... dincolo de razele luminoase care se nasc cu dorinta din soare, dincolo de acestea sunt fapte care se intampla si se intampla zi de zi :) ...
... intr-o zi in care iarna se pegatea sa plece intr-o alta emisfera:) ... intr-o astfel de zi s-au intamplat multe:) ...si iarna si vara si primavara si toamna toate au in slujba lor niste soldatei numiti fapte, obiecte, semne care se asorteaza atat de bine cu trasaturile anotimpului in care slujesc. omul trebuie doar sa le vada ... si ce-i mai important ... sa nu se repezeasca si sa spuna ca sunt un dezastru. ah , dar vorbesc atat de vag, nu stiu daca ma intelegi. iata ce vreau sa spun :) ...
gandeste-te la un porumbel, un gugustiuc, flamand ce cauta sa se hraneasca inghitind cateva boabe de grau cazute langa sosea. apoi a urmat clipa in care inaripatul lovit zacea privind rugator catre Dumnezeu ... era lovit ...
... pe drumul infinit al timpului, undeva nu departe de locul temporal unde s-a intamplat necazul porumbelului, apare un punct de referinta ... un om il gaseste si-l ingrijeste. iata cum: il tine in poala, culcat pe spate, si-nmoaie in gura-si boabe de grau si de porumb, pe care mai apoi le impinge in ciocul zburatorului. si-l baga cu ciocul in apa pana cand, desi ametit si lovit la cap, porumbelul isi scutura capusorul spunand pe limba lui: ajunge, multumesc.
... apoi ... lasat fiind pe propiile-i picioruse se clatina in stanga si in dreapta, isi lasa capul obosit peste penele albastre-fumurii, si plange ... plange cum n-a plans niciodata, iar lacrimile sufletului sunt inchipuite de picaturile de apa ce i se preling pe cioculetz.
... dar durerea lui a fost spre bine ... de ce? pentru ca omul a avut ocazia sa faca o fapta buna ... si-a exersat dragostea si poate ca a urcat un milimetru pe scara bunatatii...
... imi dau seama ca a schimba un om este cam imposibil, omul e tot om, dar imi dau seama ca aratandu-i in fiecare zi dragoste, va devi dependent de ea si cand n-o va mai avea va dori sa o aiba din nou ...
iar eu ... omul ... am capul plecat in pamant, sunt bulversat , slabit si inlacrimat ... dar in inima mai un fir de speranta ... si-s ca porumbelul lovit de masina ... Doamne, fi tu omul care sa ma ajute sau trimite-l ...:)

miercuri, 4 august 2010

Culoarea trebuie cucerita

mi-a spus cineva sa scriu ... si iata ca o fac. insa nu spun ce e in sufletul meu, decat am sa descriu o particica. Ma gandesc la un munte de flori ... daca e sa privim floarea ca pe un pahar plin de culoare care vine ca sa hraneasca prin culori sufletele noastre, cu atat mai mult ce efect va avea un munte de flori asupra sufletului unui om? Dar muntele acela, desi atat de frumos uneori nu poate fi ajuns. Cand? Atunci cand sufletele se inchid singure in spatele gratiilor gri. Fiecare bara de metal ce tine inima captiva spre a nu zburda spre muntele de flori care ii poate aduce fericire in viata ... fiecare astfel de bara este cate o minciuna, un garou legat strans in jurul vaselor ce ar trebui sa transporte culoarea de la flori la suflet. Singura cale de a primi culoare este ca omul sa-si recunoasca minciuna ... iar recunoasterea si starpirea ei in parerea de rau va topi barele metalice si va da libertate omului spre culoare ... De vrea cineva culoare, sa-si curete mai intai inima de greutati gri, pentru ca daca nu va face asta nu va putea sa alerge spre culoare si nici macar sa mearga la pas ...

Invata de la melci

... am vorbit ieri despre albine și melci într-un mod mai neobișnuit decât altădată. Vorbeam despre melcii ce traversau șoseaua pentru a ajunge pe partea cealaltă. Cât de nebun trebuie să fie un melc ca să-și riște viața pentru a ajunge de la iarbă tot la iarbă ... unde mai pui că el traversează atât de încet, încât șansa să fie călcat de mașină este destul de mare. Așa suntem și noi câteodată ... sau poate că ar fi bine sa fim ... să fim destul de nebuni încât să ne încumetăm să traversăm lent, deci cu multă, multă rabdare, un drum pentru a ajunge la fericire, la verdele de dincolo ... oh, și câte șanse sunt să nu apucăm să traversăm, dar îl avem pe îngerul nostru păzitor care ne ferește până la un momemnt dat, iar Dumnezeu văzând perseverența, ne poate lua pe la mijlocul traversării si ne poate duce într-o clipită la destinație ... hmm ... ce exemplu simplu am ales... viața de multe ori e simplă, la fel și lucrurile din ea .. noi o complicam la infinit :) ...