Dragostea e un brad cu două vârfuri plantate undeva în sfârșitul vieții!
Unii arbori ajung să se înece cu umbra pădurii în care cresc!
Ei se zbat să-și facă coroana orizontală neglijând fuga spre atingerea cerului cu vârful vieții lor!
Dumnezeu îi hrănește cu apa dătătoare de verde viu a dragostei ca să crească până la El!
Ei o beau pentru a învălui egoist și lăcomos spațiul luminos al fratelui pom!
Palma de timp se împrăștie sub adierea insensibilă a vântului.
Timpul se scurge înghițind înfometat orice secundă care are în ea creștere de copac ...
Iar arborii ancorați în egoism freamătă măcinați de vânt căci au iubit prea mult pădurea și prea puțin cerul !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu