Zilele acestea am fost fermecat de iubirea dintre Flori și Ploaie. Primele privesc spre cer neîntrerupt, o viață-ntreagă, în timp ce Ploaia aleargă nebună spre ele, părăsindu-și Tatăl Nor. În cele din urmă se întâlnesc, iar cei doi devin unul. Picătura de ploaie mângâie sufletul verde-veștejit al florii, iar ceea ce până atunci era uscăciune și moarte, devine viață!
Cam așa se întâmplă și cu oamenii: Sufletele, fără dragoste, nu pot supraviețui, au nevoie să ofere dragoste, să jertfească ceva din propria lor ființă, căci doar dăruind pot dobândi. O viață se-mplinește prin renunțări!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu