Falnicul Cerb !

Un cerb falnic cu piept topit în fier,
Cu-nțelepciune scăldată în divinul fler,
Pe cărări sculptate-n timp acum și odinioară
Pășea încet ș-avea curând să moară.

Valuri spumegânde din izvorul dorului curat,
Valuri oglindii inundă inima cu suflet colorat.
Atât de multe valuri unul peste altul se adună,
Ochii cerbului prin lacrimi vor să spună:
„Că-i în drum spre-a lui cerboaică mult iubită
C-o iubește lepădând orice ispită.”

Frunza plopilor ce pururi zice câte-un vers
D-astă dată plânge de-o aude-un univers!
Iară lacrimile-i strigă-n cor spre surul cerb:
„Ferește-te d-otrava glonțului imberb !”

Un vânător citea în licărirea ochiului senin
Și încerca să-și lepede din inimă imensul său pelin:
„Dar un trofeu atât de mare și frumos
V-aduce satisfacție peste-aceea unui gest pios !”
Iar ultimul cuvânt ce-l spuse-n gândul său murdar
Lovi trăgaciul pentru-o clipă doar
Glonțul mut și rece ca un sentiment indiferent
Spulberă în cerb ce-a fost o dată inerent.
Însă plumbul făurit de om cu-atâta lăcomie dură
Nu poate-a străpunge acolo unde dragostea e pură!

Căzând împins de calda-i răsuflare,
Nici o clipă nu privea spre locul dinspre care
Îi venea moartea, răspândită de-otrava glonțului imberb,
Ci privea neîncetat cu ochii lui senini de cerb
Spre cărarea care duce spre a lui iubită
O cărare de acum cu flori croită ...

Ideea, povestea, am găsit-o în cartea DESPRE OMUL FRUMOS al domnului Dan Puric. M-a impresionat și am încercat să o versific.