De ce plânge toamna?

Armonia - Murgulet, calutul meu

     Într-o clipă de tăcere pe care o împărtășeai cu sufletul tău te-ai gândit vreodată dacă animalele pot plânge? Oare ce culoare au lacrimile lor? Sunt oare transparente? Sunt prea mic și prea neștiutor ca să pot să răspund la această întrebare!

     Știu însă că anotimpurile plâng! Iarna varsă picături de ger, iar coșurile fumegânde ale caselor conservă aceste picături înghețate undeva în amintirea oamenilor. Abia când vine primăvara iarna încetează să mai plângă. Primăvara plânge și ea, cuprinsă de durerile nașterii. Curpinsă de travaliu scapă picături de sudoare care udă primele flori ale anului. Apoi vara așterne peste pământ un covor de lacrimi fierbinți, lacrimi uscate scăpate din soarele care nu are umbră.

     Iar toamna ... toamna, anotimpul ploios, plânge cu frunze. Toamna scutură pomii încât aceștia scapă sub puterea vântului, a trecerii timpului și a gravitației frunze colorate în nenumărate nuanțe. Copacii - niște glande lacrimale - picură acoperind pământul cu o mare de lacrimi. Oare de ce plânge toamna? Să fie de durere sau de fericire? Poate că plânge după omul ce tânjește după libertate, adevărata libertate, aceea în care sufletu-i prinde aripi săvârșind voia lui Dumnezeu. E ciudat cum trăind în democrație te simți poate la fel de îngrădit ca și altădată. Poate e așa pentru că libertatea sufletească presupune a nu avea nicio „datorie” față de nimeni, nici o remușcare, nici o fatpă josnică care să sufoce sufletul, ci ea cere jertfă de sine, iertare, împăcare, iubire. Sau poate că plânge de fericire! Poate că e fericită că a putut din nou să îndeplinească cu bine rolul care i-a fost încredințat: a pregăti pământul pentru o purificare, o spovedanie, un botez, o Sfântă Împărtășanie atât de necesară reînfloririi vieții în anul ce urmează.

     De ce plânge toamna cu lacrimi care și-au pierdut demult transparența?