Dust in the wind ...

 

(Ascultă, dacă vrei, această melodie în timpul în care citești această postare)

   
      Dust in the wind, all we are is dust in the wind! Cât de mult adevăr se ascunde în spatele acestor cuvinte care par atât de banale și se prezintă ca fiind atât de simple. Însă ele concentrează un adevăr de care nu pot fugi. Și nu doar că sunt precum praful bătut de vânt, ci sunt orbit de propriu-mi praf ridicat de vânt.

      De ce? Pentru că superficialitatea pe care o contopesc întru mine mă droghează și mă face să mă îmbăt cu iluzii, astfel încât atunci când privesc în oglindă mă văd ca pe o adevărată stâncă, iar eu ... eu sunt defapt praf în vânt, stâncă măcinată de propria-mi mândrie. Mi se pare că sunt invincibil și de neatins, că totul mi se cuvine și că merit aproape tot ce-i bun și frumos. Chiar dacă nu mă cred cel mai puternic om din lume, totuși când greșesc ceva caut argumente care să mă pună într-o lumină mai bună, să mă elibereze de vina care mi se aduce, iar atunci când văd pe unul că-i, săracul, prins în lanțul vre-unui viciu îl condamn în sinea mea și-l desconsider. Cât despre siguranță, sunt extrem de sigur că eu n-aș fi atât de slab precum e el. Iar alteori mă-ncred în propria-mi strașnică putere, încât eu cred că orice fac, și-i bun făcut, îl fac singur, fără nici un pic de ajutor.

     Dar oare aceasta să fie realitatea? Sau sunt orbit de propriu-mi praf, de propria-mi nimicnicie și trăiesc într-o lume plăsmuită în care eu cred despre mine că sunt axis mundis? :)

     În realitate sunt atât de neajutorat și dependent de tot ce mă înconjoară. Tânjesc din adâncul sufletului până în mijlocul inimii după un pic de afecțiune. Sunt flămând după iubire. Pe semne că în sufletul meu se mai găsește câte o lege morală naturală care nu s-a alterat. Iubirea e combustibilul care mă face să înaintez în viață. Zâmbetul e cel care îmi atrage atenția spre ceea ce îmi place. Culoarea mă face să îmi dau seama că în lume totul este zidit după legile stabilite de o Înaltă Înțelepciune.

     Și vai, într-adevăr sunt praf în vânt plimbat în lung și-n lat. Dar măcar acolo unde pic, într-un moment în care vântul își mai trage răsuflarea, să las un pic de dragoste în urmă. Știi de ce? Pentru că de multe ori praful este cel care șlefuiește stânca. Iar cu dragoste și credință dreaptă în suflet, pot și eu, OMUL OARECARE, să las o floare în sufletele care împreună cu mine, suntem și vor fi ... praf în vânt !